Fata din oglinda

El nu văzuse clanţa uşii mişcând, el aţipise în fotoliu aşteptând .
Din ţâţâni uşa scârţie jalnic … EL tresare, privirea-i iute-n golul uşii s-agaţă.
Din mieunat, uşa sfârşeşte. Cine, în cameră, a pătruns nevăzută?
Îşi întinde picioarele amorţite. Se retrage-n fotoliul moale şi vechi. Se pipăie pe faţa nerasă. Îşi acoperă ochii cu palmele transpirate, le dă îndărăt, clipeşte des…

Uşa rămâne deschisă… Unde eşti, fata mea dragă? – prin cameră gându-i zboară nevăzut. Inima lui ca un cal la galop vrea să-i spargă pieptul.
- De ce nu-ţi văd chipul ? Iveşte-te! Cu fiecare zi fără tine, viaţa alunecă pe lângă mine. Nu-i regăsesc ritmul. Nu-i disting culoarea. Este tot mai multă dizarmonie…
O lumina tresare în oglindă. O umbră o străfulgeră ! În oglindă se ivşete un nor alb ca de vată! … Dispare! … Apare!…
Din nor izvorăsc ca zorii din noapte, ochii ei albaştri!
Ochii varsă lacrimi, din lacrimi apar pleoapele, nasul, buzele, obrajii , faţa de culoarea gutuii, gâtul, umerii … lacrimile curg pe sânii ei plini, copţi ca perele văratice…
lacrimile curg … cad … se pierd sub oglindă.
Ea este! … este aidoma celei ce a ţinut-o cândva în braţe …când Ea a fost pentru ultima dată vie.
În oglindă, EA … chiar este aievea!
Pe fata din oglindă, El vrea în braţe să o cuprindă. Oglinda îi prea mică să o arate pe EA întreagă.
EL se ridică încet, face un pas. EA, în oglindă, s-a depărat atât cât EL s-a apropiat.
Mai face unul, mai face doi, …lacrimi curg pe oglindă, pe Ea dezvelind-o.
Oglinda o arată nudă ca o sculptură antică.
EL se opreşte, nu vrea să o piardă în hăul din oglindă, ca adâncul unui lac de munte.
Cu paşi îndărăt, spre fotoliu, EL se apropie privind-o cum EA în oglindă spre EL vine.
EL se lasă cuprins de braţele fotoliului, se simte vlăguit.
Oglinda este plină de ochii ei , de un albastru ca seninul cerului în zi toridă de vară.
Când era în depărtare, forma ei născută din lacrimi părea frumoasă ca o nimfă.

Acum, aşa cu ochii ei acoperind oglinda, pare că-i vie.
Câte ar vrea EL să-i spună! Renunţă. O imploră. Un cuvânt, doar unul, de la EA, să audă…

Cu acest gând, dorinţă neîmplinită a lui, ochii fetei dispar în acel abur ca un nor alb, din care mai înainte se ivise.

Sau poate lacrimile lui să-i fi împăienjenit vederea.
De fiecare dată când fata din oglindă dispare, acelaşi gând în mintea lui încolţeşte: să ia paharul, cu vin negru, de pe masă, de oglindă să-l spargă, oglinda ţăndări să se facă. Dar nu! Ceva sau cineva îl opreşte… fata din oglindă … oglinda din odaie …odaia din casa veche de la ţară.
Din ţâţâni, uşa se tânguie … EL într-acolo priveşte uimit… clanţa uşii se mişcă… uşa de toc se lipeşte.

EL priveşte oglinda… oglinda îl arată mai îmbătrânit decât ultima dată …

Oglinda din odaie – joc, taină, zălog. EA se va întoarce…

De când îi Luna cu Pământul

Văd Luna ca pe o broşă de sidef prinsă de cămaşa de noapte a cerului.

Văd Luna ca o damă de moravuri uşoare căci nu mi se arată toată deîndată.
Dar cine mai asistă noapte de nopate la spectacolul ei de striptis, să vadă cum se dezveleşte, în acorduri de muzică celestă ?
Pe unii poate îi mai fascinează, îi mai incită sau îi mai aţâţă.

Ea nu mă mai miră. Mă sperie muţenia, răceala ei. Nu mă încălzeşte nici lumina ei, deşi am auzit că unii sau unele fac plajă la lumina rece a Lunii, pe acordurile Sonatei Moonlight de Beethoven. Se suferă şi de inlunaţie nu numai de insolaţie.

Sunt impresionat de altceva, de mariajul Pământului cu Luna.
Ea este Luna, Zâna zorilor. El este Pământul, Făt-frumos pe cal albastru.
Conveţuiesc pe acest plai cosmic, colţ de rai, de când e lumea sau dinaintea ei. Este o dragoste mai aparte. Nu sufocantă, una platonocă. Exsită o depărtare care dă senzaţia că El şi Ea au un grad mare de mişcare, de lejeritate, de libertate. O depărtare care îi menţine atraşi. El nu poate trăi fără Ea. Este ceva fenomenal. Când Luna se dezveleşte toată ca o damă de moravuri uşoare, Pământul simte mângâierea cu mai multă intensitate. Sunt zilele, nopţile lor de drăgălăşenie .

Apele Lui se umflă de plăcerea Ei, sămânţele puse în pământul Lui germinează . Apoi când Ea îşi pune pe ea dresul, pe ochi vălul, apele Lui se retrag, eliberate de atracţia Ei. Şi se repetă aceste scene de amor cosmic, fără să-i tulbure cineva. Oamenii se nasc şi mor. El şi Ea sunt nemuritori. Oamenii acestei lumi sunt copiii mariajului lor. A fost o vreme când El trăia singur în această parte de cosmos. Când şi cum a căzut Ea – Luna – în braţele Lui- Pământu ? Cu ce a atras-o El pe Ea ? Ce a găsit El la Ea ? În afară că-i misterioasă, este urâţică , dar cu un suflet frumos. Are o faţă arsă de soare, cu urme de pojar sau de vărsat de vânt cosmic.

Multe a pătimit în timpul călătoriei din satul celui mai îndepărtat colţ al cerului. Sau o fi având o frumuseţe interioară, pe care numai Pământul o cunoşte, şi nu vrea să ne spună şi nouă. E clar ca Luna , că Pământul a ademenit-o cu frumuseţea lui sălbatică, aşa cum îi stă bine unui bărbat. Şi Marte se întreabă :
- Ce-o fi găsit Pământul de s-a luat cu sluta de Lună? Nu i-a plăcut de Venus?
Da, se pare că Marte ştie ceva. Cândva Pământul şi Venus s-au iubit cu foc, fără să se ferească de acele stele bârfitoare ale cerului. Iubirea pătimaşă, înfocată, se stinge repede, nu are trăinicie. Sau o fi numai bârfe de-ale fandositului şi îngâmfatului de Marte. De! el e primul copil al împăratului Soare.

Nu, nu cred că El, Pământul a ademenit-o pe sluta de Lună? Sau poate Luna a plecat de acasă, de undeva dintr-un sat cosmic, în căutarea iubitului ei celest. Să fie El, Pământul ceea ce Ea, Luna visa cu ochii deschişi privind necuprinderea ? Să fi fost El, visul Ei ? Sau poate a fost adusă cu forţa, să fie la casa ei, să nu rămână fată bătrână la ea în satul uitat de Cel ceresc.
A fost un mariaj din interes. Cineva deasupra lor au hotărât să se ia pe vecie. Cine a fost peţitoarea ? Numai cineva care cunoştea Pământul, de când a fost copil.

Andromeda , fiica Cassiopeei, copilărise cu Gaea. Aşa i se spunea de mic copil Pământului. Chaos i-a dat viaţă, după chinuri şi dureri. Nu a acceptat să nască prin cezaratomie. A fost ajutată de Hemera, de moaşa luminii şi de Upis protectoarea naşterilor . Gaea a fost un copil precoce, neastâmpărat, plin de viaţă. Simţea că locul lui nu-i în împărăţia cerească Astromedia, unde văzuse lumina aurie. Îl atrăgea misterioasa lume a stelelor din împărăţia Calea Lactee. A plecat, învârtindu-se de-a lungul şi de-a latul împărăţiei, a bătut la poarta multor Luminaţi-împăraţi, dar nu şi-a găsit rostul , menirea decât la curtea regelui Helios.

A însufleţit viaţa regatului, care până la venirea lui era monotonă şi rece. Dar şi-a atras şi invidii. A pătimit mult Pământul până a câştigat poziţia de rang trei în ierahia curţii regelui Helios. A primit soli din îndepărtatul spaţiu al regatului, a primit şi propuneri de căsătorie. Cu Neptun şi Uranus nu era de trăit. Marte era prea impulsivă şi arogantă, era roşie tot timpul de mânie. Nu se putea face casă cu ea. Cu Atlanta a fost dragoste la prima vedere. Atlanta a umplut Pământul de atlanti. În acele vremuri de aşezare a Pământului, în îndepărtata Astromedia s-a petrecut un fapt în afara canoanelor morale ale Cerurilor. La marginea galaxiei fusese abandonată, într-un car de argint, o copilă din flori de stele. Stelele pitice au transmis zvonul : copila a fost zămislită din dragostea împăratului de aur Helios cu Peony, diva cea mai strălucitoare din Calea Lactee.

Andromeda şi-a călcat pe trena din puzderie de stele, a crescut fata la sânul ei. Selena era o fecioară sălbatică, singuratică şi cutreiera constelaţia însoţită de o haită de găuri negre ucigând tot ce i se ivea în cale.
Insensibilă la dragoste, îi pedepsea pe toţi cei care încercau să se apropie de ea, sau dacă la rându-i încerca să se apropie de vreo stea, dragostea ei era rece şi stranie . Iubea în taină o planetă îndepărtată ce i se arăta în vis noapte de noapte.

Andromeda a invitat la ceai pe mama Pământului. Mult s-a mirat Chaos, nu intuia rostul. A acceptat invitaţia.

- Ce vesti mai ai de la copilul tău pribeag , deschide discuţia împărăteasa galaxiilor.

- Nu sunt deloc bune. Are o droaie de copii. Ei îi mănâcă viaţa. Atlanţii nu-şi respectă Pământul.

-Sunt şi eu informată. Poate nu ştii, dar atlanţii au răvăşit Pământul, au aflat taina creaţiei şi a naşterii luminii. Pământul nu mai are viaţă lungă cu atlanţii.

- Ajută-mă cu puterea minţii tale, să-l salvăm.

În acest punct dorea să aducă discuţia, Andromeda.

- Mă gâdesc să încercăm să-i schimbăm complet viaţa Pământului… Am o copilă de măritat. Nu se poate să nu o cunoşti, o cheamă Selena.

- A, fata aia sălbatică ?

- Am crescut-o după legile împărăţiei mele. Mai mult nu pot să o luminez. Dar a venit vremea ca Helios să-şi recunoască păcatul. Să o ia acasa pe Selena. Dar eu nu sunt rea , îi caut un rost în viaţă.

Au băut multe căni de ceai din pulberi de stele, hotărând soarta neprihănitei Selene. Au întors-o pe ambele feţe.

-Nu te uita aşa la ea ! Este cuminte, ascultătoare , unde o pui acolo stă. Tânjeşte după dragoste. Pământul are nevoie de o fată aşa cum e Selena. Ca să o scăpăm de blestemele ei, sa-i schimbăm numele. Să –i spunem Luna. Poate se va linişti.

- O văd, este cenuşie la faţă, se usucă pe picioare. Se vede că nu a cunoscut nici un bărbat.

- Nu, nu a cunoscut niciun bărbat, dar îşi doreşte. Dar mai ai curajul să pui la îndoială curăţenia ei morală, când ştim cu toatele că feciorul tău a mai fost căsătorit ?

- De ce să mint. A mai fost, de n-ar mai fi fost ! Atlanta i-a sucit polii ! A umplut Pământul cu atlanţi. Cu mintea lor iscoditoare atlanţii au dat o altă faţă Pământului, de nu se mai recunoşte nici el. Au ajuns prea departe. Vin-o mai aproape ! Îţi spun numai ţie, deşi cred că ştii, am văzut că eşti bine informată, să nu mă audă stelele pitice. Atlanţii au ajuns cu mintea lor să găsească secretul vieţii. Au ajuns să dea viaţă unor monstruozităţi jucându-se cu formula vieţii. Vor să producă ca pe bandă rulandă fiinţe cu un nivel mai mic de inteligenţă ca al lor, pentru a fi buni pentru muncile fizice, muncile pământului. Atlanţii nu mai ascultă de Cel care le-a dat viaţă. Se va produce un mare cataclism, Îmi e teamă că voi pierde Pământul. Aşa că ai venit la timp. Nu-mi place Luna, ti-o spun deschis, dar îmi place ideea! Să o aruncăm în braţele Pământului ! Poate că Luna va tempera elanul creator al atlanţilor, sau poate îi va linişti pentru totdeauna.
- Mi-ai luat vorba din gură . Ascultă-mă pe mine, Andromeda, altă cale nu-i. Pământul tău va renaşte. Va avea alţi copii, mult mai liniştiţi la minte decît atlanţii. Copii din copiii zămisliţi cu Lună. Şi apoi el nu se va plictisi. Se va învârti ca şi până acum , dar va fi mândru având pe lângă el Luna. Sigur, o să bârfească toate stelele.

- E frumuşică Luna, dacă mă uit mai bine la ea. Dar să ştii, ţi-o spune Chaos : cum îi Pământul meu nu mai există altul în nesfârşitul cerului.

Aşa s- a hotărât la ceas de taină, ca Pământului să i se dăruiască Luna.

Împărăţia Andromedei nu mai cunoscuse o aşa agitaţie de pe vremea când Ghaos , mama haosului, născuse pe Gaea, nimeni altul decât Pământul. De data aceasta, motivul era altul: Selene fiica adoptiva a Andromedei se pregătea de plecare în necuprinsa depărtare unde avea să-l întâlnească şi să se cunune pe vecie cu Gaea.

Chaos o pregăti de drum pe viitoarea noră, pe orfana Selena. O îmbrăcă într-o rochie sclipitioare din roiuri şi pulberi de stele, închirie o supernovă, un lux al spaţiului celest, alesese pe cele mai cochete stele pitice să-i ţină trena până la marginea împărăţiei, la hotarul dintre constelaţii.
Ursitoarele, înţelepte stele, povăţuiră pe orfana Selene. Să fie cu ochii pe Gaea, de nu, el se va uita la alta. Să-i dea senzaţia că fără ea, de el se va alege praful. Să-i numere zilele, paşii. Să-i vegheze nopţile. Să-i dea fertilitate. Să-i spele uscatul cu apele mărilor. Să îndrepte energiile de pe cuprinsul regatului Helios către el, pentru a-i menţine flacăra magică a vieţii.
Mama Chaos i-a insuflat Selenei harul de a fi protectoarea alesului, Gaea.
Pregătirea adurat cât i-a trebuit luminei să străbată de la un capăt la altul întraga împărăţie.

Se porni alaiul. În urmă jucau jerbe mari de flăcări, supernovele scoteau jeturi de plasmă. Pe măsură ce se îndepărta spre neant, valsând printre stelele gigant, croind drum spre alesul ei, Selena lăsa în urma ei timpurile fericite, lăsa plaiurile, lăsa copilăria.
Cât a durat călătoria , în urma Ei multe stele au pierit şi tot atâtea din neant s-au ivit.

În îndepărtatul regat, de pe cuprinsul imperiului stelar Calea Lactee, alesul, craiul albastru, de un temperament vulcanic, instabil, fluşturatic, cu aer de mare dandy, se rostogoleşte zi şi noapte, păstrând rangul, distanţa, în jurul luminatului rege Helios.
Când El crede că nimic nu i se va întâmpla, un fulger uriaş ca un şarpe de foc despică Cerul. Lumina steleor dispare … El se înspăimână, se face negru la faţă de ceea ce vede… …
Din îndepărtări, un cerc de foc,… creşte, … se măreşte, … un glob uriaş de lumină cu o trenă de flăcări …
Privind pe cer, atlanţii, copiii Pământului, se îngrozesc. Ei urmăresc, cu aparatele lor inteligente, uriaşul bulgăre de foc. Ei calculeză poziţia viitoare a cometei călătoare, intuind drumul ceresc şi timpul până la impact. Nu le rămâne timp să plece cu navele lor spre alte planete, şi chiar de ar avea, câţi ar putea pleca?
Se cutremură Pămânul , se destramă munţii, ies din matca lor apele … De la zi la zi , de la nopate la noapte Pământul se vaită : se apropie vertiginos un alai de foc…

El se gândeşte : -Asta îmi va fi soarta, din Chaos m-am născut în haos voi dispare!
În ultima clipă, cât luminii îi trebuie să ajungă de la Helios, El se desmeticeşte, îşi priveşte în faţă soarta, din instict întinde braţele vânjoase pline de gravitaţie, …în braţe îi cade, istovită, năluca plină de foc.
Oricât de bine se ţinu pe picioare, se zdruncină în el toate măruntaiele. Apele lui se înălţă la cer, înecând uscatul cu tot ce era pe el viaţă.

Nu scăpă nici atlanţii – copiii înţelepţi născuţi din dragostea zeiţei Atlanta cu Pământul-, dispărând o dată cu ei: tainele, născocirile, minunile ridicate cu forţa minţii şi a braţelor…

Pământul îi peste tot albastru când vede cu ochii lui ce a primit în braţele pline de gravitaţie: o copilă a neantului, tristă , nemângâiată. Să fie dragoste la prima vedere? El şi EA de ştiu, nu ne vor spune. Le sunt naşi Marte şi Venus. Nuntaşi le sunt mii şi mii de mii de stele. Ei dănţuiesc aşa o vreme, El simte dogoarea feţei, Ea simte sudoarea pământului ieşită din zbuciumul lui. El simte gustul dulce al dorului de casă ce prin toţi porii, Ea lui îi transmite. EA îşi dezveleşte faţa, îi spune că o cheamă Selene. El îi spune LUNA, fiindca vrea, ca pentru El, Ea să fie veşnic una.

A trecut un timp, cât să fi trecut? Cât timp mesajul de lumină trimis de Helios a străbătut până la porţile împărăţiei Andromeda. Vorbeau roiurile de stele: Selena a ajuns cu bine la casa Pământului.

În răstimp, apele Lui dezvelise uscatul, natura prinse să înflorească , să primească la sânul ei pe noii copii născuţi din dragoste cu Luna.
Cât timp a ţinut-o în braţe, după ce, Ei i s-a risipit dogoarea feţei, El a privit-o îndeajuns de aproape ca să vadă că-i de o frumuseţe divină, faţa-i platinată, sidefată:

- Nu-i nici ca Venus, nu-i nici ca Marte!

El nu i-a văzut faţa ciupită de vărsat, fiind acoperită de praful stelar. Ea, neştiindu-se frumoasă, s-a desprins din braţele Lui. El nu a insitat, a îndepărtat-o, nu mult, cât să o simtă cu vârful degetelor pline de gravitaţie ale braţelor lui vânjoase. Luna nu s-a supărat pe El. Ei îi plăcea de El, şi chiar de nu i-ar fi plăcut, cine ar mai fi primit-o acasă, în neantul de unde venise. Va rămâne în preajma Lui, o metresă a nopţilor Lui, valsând pe o armonică a unei melodii celestă. El se va învârti cu Ea într-o veşnică armonie, Ea dându-i iluzia că stă neclintită cu faţa spre El.

O iubire ce se vrea veşnică, de la o depărtare suficientă ca ei să nu se deteste, să nu se sufoce, distanţă de la care ei să se vadă cât sunt de frumoşi.

Ei, priviţi de pe alt tărâm ceresc, par că se joacă de-a v-aţi ascunselea faţă de regele Helios, care îi ţine în împărpţia Lui , ce se vrea a fi pe vecie.

Parentalia

toamna aşterne pe pământ covor din frunze ruginii,
frunze sărutate de brumă, frunze cafenii …

în prima sâmbătă a lunii brumar, e sărbătoare-n ţintirimuri,
se deschid cavouri, se grijesc mormânturi…

lângă crucea de sub nuc, fiului ei, o mamă murmură un cânt,
cu mâinile tremurânde aprinde lumânări, lumini luate de vânt,

îi aşează pe crucea de piatră,
din flori cerate şi crenguţe de pin,
cunună de lauri…

pe mormânt înşiră colaci copţi pe vatră,
mere, nuci, căni pline cu vin,
sacre daruri …

îi îndeamnă pe vii să se înfrupte, să bea ,
sufletului pâine şi apă să-i dea …

vorbele ei duioase,
împletite cu fire de lacrimi,
cad laolaltă cu stropii de ploaie, mii ,
pe pământul plin de oase…

Arpacas pentru panahida

Hohote de plâns îi zguduia trupul. Stătea pe marginea patului, faţa îi era ascunsă în palme, părul îi stătea desfăcut pe umeri, cu picioarele căuta sprijin pe ţolul de lână. Parcă se ascundea de privirile cuiva. Dar cine să o vadă plângând ?
A trezit-o scârţâitul uşii, când el a ieşit. Nu s-a dat jos din pat, vroia să mai lenevească.
Aici, la casa moştenită de la părinţii ei, Petru trebăluia dimineaţa prin ogradă, ca să mănânce apoi mai cu poftă, să bea un pahar cu vin. Cafeaua o serveau pe prispă, aşezaţi în fotoliile împletite din răchită. Aseară când au revenit acasă, dup mult timp, s-au speriat de iarba mare din livadă. El o linştise:

– Lasă Ană, nu te necăji ! Mâine, de când se va crăpa de ziuă şi până se va usca roua, o s-o dau jos. Pe rouă se taie mai bine iarba. N-avem ce face! Ăştia-s oamenii! Când i-am dat iarba lui Vasile, i-am spus să nu o lase să crească mare, devine lemnoasă şi nu o mănâncă vaca. Şi dacă le-aş dau-o de pomană, tot nu vin să o cosească !

Ana nu ştiu cum de-a prins-o din nou somnul, după ce omul ei ieşise, un somn greu, adânc. O văzuse aievea-n vis, pentru prima dată de când mama ei se dusese.

Stau amândouă acolo pe acelaşi pat, sprijinte de perne, aşa cum obişnuiau de-atâtea ori, când în loc de a dormi după amiaza, povesteau de una, de alta.

- Nu credeam că ai să mă uiţi aşa de repede.
- De ce-mi spui aşa, mamă ?
- Ai uitat!… Ce te-am rugat?
- Merg la biserica din cartierul unde stau, dau de pomana : colaci , mere, uneori fac şi pachete.
- De ce nu vii la mine cu o coliva făcută din arpacaş?
- Am întrebat preotul de la biserica din cartier, mi-a spus că-i primit, la orice biserică de mergi c-un pomelnic şi-o colivă.
- Înainte cum de vă făceaţi timp, tu şi petru, să veniţi, chiar de două ori pe lună. Nu vă lăsam să plecati cu mâna goală. Vă plăceau, brânza dulce şi telemeaua, aşa cum le făceam eu!
- Parcă au dat năvală necazurile peste noi! În ultima vreme, Petru nu mai are unde să câştige un ban. A trebuit să ne vindem şi maşina.
- Cand iţi spuneam că am să mă mut în spatele bisericii, îmi răstălmaceai vorbele.
- Nu vroiam să cred că şi tu, mama mea, te vei duce!
- …
- Mamă! De ce nu mai rămâi? Mamă! Unde te grăbeşti?

Înainte să iese, era în deschizătura uşii, îi spne:

- Să mergi la casa din deal…la Nataliţa… să-ţi dea arpacaş… colivă îndulcită cu miere, negreşit să-mi faci !

Avea faţa brăzdată de lacrimi. Din plâns se mai auzeau doar rare sughiţuri. Se ridică cu greu, se întinse peste masă să deschidă larg fereastra. In livadă, Petru al ei, aplecat pe coasă, lăsa în urmă iarba care se aşeza cuminte-n brazdă.

Ana se luptă cu întrebările ce nu-i dădeau pace: – Cum de am uitat să aduc arpacaş pentru colivă? De unde am să-l iau eu acuma, Doamne? Până în oraş este aşa departe, grâu mai găseşti dar arpacaş mai greu ! De ce să merg tocamai la Nataliţa , care îi cea mai nevoiaşă femeie din sat!?

Se spălă cu apă rece pe faţă, se pieptănă, se îmbracă, se închină, pregăti şi puse pe masă o farfurie cu mâncare încălzită, lui Petru, ieşi din casă, se-ndreptă grăbită spre poartă.

- Da-unde pleci, Ană, cu dimineaţa-n cap?
- Mai lasă şi tu coasa să se odihnească! Ţi se răceşte mâncarea! Eu mă-torc îndată, merg până la Nataliţa. Ana îi răspunse mergând cu privirea-n pământ.
- Până vii, mai trag două brazde … nu-mi place să stau la masă de unul singur!
- Mâine este sâmbăta morţilor! Trebuie să fac colivă, să dăm de sufletul mamei.

Petru se sprijini, obosit, în coada coasei. Se dezvăţase de cosit. Simţea cum îi bătea tare inima-n piept.

-Avem destui de pomenit, nu numai pe ea! Ana nu-l mai auzi.

Ana, un pic parcă adusă de spate, ieşise prin portiţa ce rămăsese în urmă întredeschisă, şi cu paşi iuţi se-ndreptă spre casele din vale.

- Am şi uitat unde stă Nataliţa! … parcă în stânga, pe o ulicioară ce duce spre deal. Demult n-am mai mers pe la ea, de atunci de când mama m-a trimis să-i duc de pomană o strachină cu sarmale. Era hramul bisericii. Oare câţi ani să se fi scurs de-atunci?
-Când dai de pomană, să-i dai unui om flămând, sufletul celui dus mănâncă odată cu el! Aşa imi spunea, biata de ea.
- Aia o fi casa! Mică şi văruită cu albăstreală!

O femeie stătea în poarta casei de peste drum de Nataliţa. Cum o văzu pe Ana că se apropie îi vorbi :

- Bună să-ţi fie inima, Ană!
-! … Şi dumneatale… Doamne ajută !

Ana, plecată demult din sat, nu mai ştiu cum îi zicea femeii care îi dăduse bineţe, înainte ca ea să o fi văzut.

- Sunt Sofica ! M-ai uitat! Dar unde te duci ? Pari abătută!
- Pân-la Nataliţa …
- Aseară am fost pe la ea! Mi s-a părut că nu-i-n apele ei. Parcă vorbea cu altcineva, mă presupunea cu Anica, mamă-ta, fie iertată, că tare bună la suflet mai era! I-am şi spus: – Eu sunt Sofica, vecina ta, Nataliţo!
- Cum să nu! Se înţelegeau bine. Dar omul ei …?
- Ştefan?… S-a dus! A rămas singură, sărmana! Bine că-ţi faci un pic de timp şi vii pe la ea.
- … !?

Ana îi făcu semn cu mâna , zâmbindu-i.

Se apropie de casa Nataliţei! Işi reproşă : – Cum de nu îi duc ceva Nataliţei?, am plecat de acasă cu mâna goală.
Ana împinse portiţa, mai făcu doar doi paşi… Un câine negru ieşi din cuşcă lătrând, doar lanţul îl oprise să nu ajungă până la ea. Aşteptă să iese afară Natalişa, să-l potolească. Câinele lătră, lătră, se uită îndărăt spre casă … şi tăcu … se-ntoarse cu privirea către portiţă, reluă lătratul, dar mai rar şi domol … într-un târziu renunţă, de foame, se pare, nu mai avu putere să latre.
Ana aşteptă până ce câinele intră cu mişcări greoaie în cuşcă, împinse portiţa la loc, cu privirea întoarsă spre el, păşi de-a-ndărătelea până crezu că îi îngăduise să treacă.
Ea se-toarse, apoi, cu privirea spre casă, urmări cărarea înecată-n iarbă, care o duse spre singura usă de intrare-n casă. Urcă două trepte mici de piatră, ciocăne-n uşă … îşi auzi glasul :

– Eşti acasă Nataliţo ?
– …
O mâţă o zbughi de pe prispa îngustă de lut, se opri la colţul casei, aruncă o privire înapoi … dispăru încet după perete.
Un scheunat auzi venind din spate, întoarse încet privirea, văzu câinele cu botul ridicat, lătrând şăgalnic. Mai mult de frica ce-o încercă, apăsă pe clanţa uşii, uşa se lăsă împinsă, se deschise singură, scârţâitul ei îi însoţi paşii prin holul întunecos.
Se opri ! … Întunericul fu împrăştiat de lumina slabă ce venea prin geamurile mici ale celor două uşi laterale… Pe care să o deschidă? …
Nu ştia !

- Nataliţăă ? Strigă cu o voce sugrumată de frică.
- …
- Eşti acasa ? … Îşi auzi doar ţiuitul din urechi.
Încercă clanţa uşii din dreapta… apăsă… o impinse … Un miros înecăcios veni din camera slab luminată. Trecu pragul … la lumina slabă ce venea prin geamul acoperit de perdea, o văzu dormind în pat, plapuma o acopera pe jumatate, capul îi era întors pe o parte, o mână o avea întinsă, sprijinită pe laiţa pe care stătea o cană … în ea o lumânare … alăturea chibrituri.
Anei i se strînse ghem stomacul, la gândul că a murit biata femeie, fără lumânare !
Îşi făcu semnul crucii, se apropie, îi văzu faţa de culoarea lumânării, ochii întredeschişi, o prinse uşor de mână, simţi că-i moale … calduţă, o strânse uşor … bătrâna îşi mişcă încet capul, mişcă buzele doar atât cât bolborosi:

- Ci …ne … e … ?
- Sunt eu … Ana!
- A…ni…ca…
- Nu !! Sunt fata ei ! … mă vezi ?
- Sa … fa … ci … co … liv … vă de … ar … pa …
- !!?
- A…ni…ca… ai …ve …nit … după … mine.

Se mai auzi doar sunete slabe … gura îi rămase deschisă … privirea i se oprise pe cana de pe laviţă.
Ana îi urmări privirea … văzu lumânarea din cană, alăturea o cutie cu chibrituri şi-o farfurie cu arpacaş! … Se dezmetici: – Trebuie să-i aprind repede lumânarea!
Căută chibriturile … cu mâna tremurândă duse flacăra spre capătul de sfoară al lumânării … până să-l aprindă, chibritul i se stinse de degete… flacără prinse viaţă … o lumină galbenă se împrăştia-n odaie… Ana cu lumânarea-n mână priveşte printre genele scăldate-n lacrimi cum Nataliţa oftează pentru ultima dată! …
Lacrimile curgându-i iarăşi pe obraji, îi aminti de visul ce-l avuse de cu ziuă…
-Să mergi la casa din deal…la Nataliţa… să-ţi dea arpacaş… colivă îndulcită cu miere, negreşit să-mi faci !

O cireaşă

Avea trunchiul gros, coaja crăpată, pe alocuri îi izvora un lichid vâscos, cleios, ce se-ntindea până se-ntărea, sau se aduna grămadă de mărimea unui ochi de broscoi, într-o paleta largă de culori. Avea şi cioturi, amintind de crenguţele avute când era copilandru de pom.

Îl iau în braţe să-l înduplec să mă lase să mă caţăr din creangă-n creangă în coroana lui deasă. Ii întind o mână, mă prinde cu ciotul, degetele răsfirate de la cealată mână mi le prinde cu răşină. Mă răstingnise pe trunchi cu faţa lipită de coaja lui aspră ca barba nerasă, nu-l las să mă spânzure mult, îmi îndoi picioarele agăţându-mă cu degetele de bube cu răşină, de cioturi. Două crengi firave cândva, primele din crengile lui, acum două crăci groase răsfirate în cruce îmi vin streaşină. Cu o palma sprijinită acolo, în zona inghinală dintre trunchi şi cracă, şi cu cealaltă mângâiată de scoarţă, mă trag pe trunchi ca soldatul pe burtă târâş, până ce cu un genunchi simt lustrul coajei, iar de celălalt genunchi mă prinde cealaltă cracă.

Rămân în genunchi , cu trunchiul pomului prins în braţe, îmi potolesc zvâgnirile sângelui din vine, ritmul alert al inimii. Caut o creangă mai sus, deasupra capului, ea mă prinde de mână şi mă ridică în picioare, lipindu-mă de trunchiul învelit în bandaje din coajă albicioasă pe alocuri pătată.
M-a primit în intimitatea lui. Din mine cresc crengi. Sunt pom. Privesc de aproape coroana ca un candelabru cu braţe din crengi şi becuri din cireşe.
Îmi odihnesc privirea pe o crenguţă, mlădiţă de un an, împodobită cu rodul fecundării florilor în luna mai. Le-au fericit albinele, inconştiente de binele ce-l fac, când ele au adunat polenul florilor, cum se încarcă morarul cu făină pe tot corpul din cap până-n picioare. Sunt mari , cărnoase, negre de coapte. Sunt departe, până la ele ajung dacă fac echilibristică pe cracă.

O pasăre se opreşte din zbor chiar pe crenguţa plină cu cireşe. Ce simplu şi firesc pentru ea. Cât m-am căznit să mă caţăr în pom, genunchii îmi sunt zgâriaţi, coaja aspră a trunchiului îmi lăsase dâre roşii. Mă uit lung la ea, nu ştiu dacă e graur sau coţofană. Este o stăncuţă. Ea nu făcuse mare efort, se oprise din zbor, se prinse cu ghearele de crenguţă. Câte vizite pe furiş cireşului făcuse? Ea nu le adună în trăistuţă , ciuguleşte şi pleacă.

Eu mă uit în jur, o văd , întind mâna şi o prind – o cireaşă rămasă uitată pe o creangă apropiată. Îmi umple gura, zeama ei , ce gust plăcut au cireşele răscoapte.
Ar trebui să trăiesc o lună de vară în cireş! Nu! Ar trebui să mă urc în cireş primăvara când înfloreşte, să dorm cu el, să-l încălzesc, să-i topesc bruma din nopţile reci. Să-i fecundez florile pe care albinele grăbite le lasă virgine. Să cobor din cireş când bate vântul printre crengile rămase văduve de rod.

Eu şi pasărea ne privim! Ne desparte o creangă, o singură creangă ce mai rămase plină cu cireşe. Ea ar vrea să ciugulească una, eu să-mi umplu burta. Ea aşteaptă să fac un pas să vadă dacă sunt om sau o creangă mai groasă de pom. Eu aştept să se convingă că nu sunt om, să vină să ciugulească dintr-o cireaşă, nu mă grăbesc, îmi rămân destule să mă satur. Nu ştiu ce a fost în capul ei, mi-a intuit lăcomia … îşi întinde ciocul şi bărbia, îşi desface în evantai aripile, bate aerul cu ele, crenguţa cu cireşe intră într-un dans săltăreţ, cu fiecare mlădiere de crenguţă câte-o cireaşă se desprinde din codiţă şi cade. După ce stăncuţa încetează să se mai dea uţa, pe crenguţă rămâne doar o singură cireaşă. Amară privelişte !
- Să o mănânce ea! Eu nu sunt graur!

Stăncuţa se desprinde de crenguţă, se ridică bătând aerul cu aripile, se duce-n văzduh, pe mine lăsându-mă cu ochii la cireaşă, plin de năduf.

Cartea junglei

Papu a fost adus pe lume, de o barză grăbită şi neatentă. Pare să fi căzut din legătoarea ţinută în cioc de barză, în zborul ei spre un palat. Papu a aterizat într-o familie a cărui blazon îi săracia, nu sufletească, ci aia lucie: să nu ai apă la robinet şi nici curent la priză.

Papu mai este încă la vârsta când ar trebui să meargă la grădiniţă, dar ai lui nu au bani să-i plătească taxă şi să-l îmbrace.
Papu speră ca în toamnă să meargă la şcoală. El adună bănuţ cu bănuţ, muncind pe lângă buticul din colţul străzii. Îi place să-şi spună pentru sine: -Mă duc la treabă!
El pune sticlele goale în lăzi, duce ambalajele la tomberon, se învârte printre oamenii care cumpără. Nu întinde niciodată mâna , să ceară un ban. Când vede un bănuţ pe jos, îl ia şi-l întinde celui de-l scapă. Păgubitul, poate din jenă morală faţă de cei care îl observă, sau de milă când îl vede pe omuleţul cu faţa ciocolatie, ochii negri şi ageri, că-i întinde bănuţul, îi spune să şi-l ţină .

Cât îi ziulica de lungă, nu stă locului, în casă. Îi place să meargă în părculeţul de joacă.

Aici auzise, deunăzi, din gura a două mămici: -Ştii vecino, că luni va apare la chioşcul de ziare, Cartea Junglei? Cartea se dă moca, doar ziarul se plăteşte.
Nepricepând Papu înţelesul cuvâtului moca, intră sfios în vorbă:

- Ce-i aia moca, tanti? Este o ciocolată?

Una dintre cele două conversante, după ce-şi gătă râsul, i-a răspuns băiatului rămas cu gura căscată:

- Moca înseamnă gratuit băieţaş, adică primeşti fără să dai bani.

- Si ziarul e moca? – îndrăzni mai mult Papu.

- La un leu căt costă, e chiar moca.

Apoi Papu nu le mai auzi ce-şi spuneau, oricum ele se dăduse mai încolo, să nu fie auzite.Îşi făceau planul : – Musai trebuie să ne sculăm cu noapte-n cap. Până şi puiul ăsta de ţigan se interesează de Carte. Altminteri, riscăm să nu mai prindem nicio Carte. – Ce vorbeşti dragă, nici nu concep să nu îi iau Cartea, se apropie Întâi Iunie!

Papu se gîndea că nu-i trebuie mulţi bănuţi pentru ziar, dacă cele două mămici care ciorovăise nu s-au plâns, cum des o auzise pe mama lui. Nu a avut niciodată jucării. Îşi doreşte Cartea ca pe o jucărie.

Noaptea dinaintea zilei de luni, a fost pentru Papu ca Noaptea cînd aştepta să vină şi la el Moş Crăciun. Spre ziua l-a prins în mreje un somn adânc. Soarele care dădu năvală în cameră, îl trezi. Mamă-sa întârzia să o facă, ştiind că nu are ce să-i pună pe masă, în afara unui ceai cu pâine uscată.

Primul gând nu i-a fost la mâncare ci la Cartea junglei.
O zbughise pe uşă afară, cu bănuţii strâşi în pumn pentru a plăti cu ei ziarul, fără de care nu va primi Cartea.

Nu fusese niciodată să cumpere ziar, nu-l trimitea nimeni. Papu stia cum arată un ziar, o singură dată tatăl adusese un ziar în casă, şi de la el se iscase o ceartă cu mama, care îi repeta de una: Vrei mâncare? Citeşte ziarul!

Era multă lume în staţia de autobuz, unde era şi chioşcul. Ajungând la gemuşorul prin care văzu faţa vânzătoarei de ziare, îi ceru aceteia:

- Vreau şi eu să cumpăr ziarul cu Cartea Junglei, moca.

- De unde să-ţi dau, tu pe ce lume trăieşti? Du-te repede şi aşează-te la rând, nu ştiu dacă vei mai prinde! Vin doar 15 exemplare!

Papu, cu dezamăgirea întipărită pe faţă, înţelese de ce era atâta lume în staţie!
Se aşeză cuminte la coadă, nu ştia câţi sunt la număr. Erau vreo cinzeci de persoane.
Papu deveni martor la discuţiile inerente unei cozi, fie aceasta la ziare şi cărţi, o coadă cultă s-ar numi!

- Ce nesimţit e şoferul asta de ne aduce presa. Nu-i prima dată când întârzie.E înţeles cu fufa de vinde ziarele.

- E un animal, nene! Îl bag în pizda fufei cu toate ziarele lui!

- Bine că nu intră şi cărţile!

- Hi, Hi, Hi! – scoase câteva sunete o doamnă care părea liniştită, era pensionară, putea să stea până la zece, nu o deranja.

- Este un copil acilea, lângă noi. Mai cu perdea. Nu sunteţi în junglă!

- Ştie că cartea este moca, şi numai de-al dracului, ne lasă să fierbem. E puţin zis dobitoc! E ipochimen!!

- Ha,ha,ha!

- Plătim cartea cu ore de aşteptare, stând ca magarul în soare. Nu se face domnule. Asta este prostituţie pe faţă. Dacă nu vine în zece minute, am plecat.

- Peste cinci minute trece şi ultimul autobuz, cu care pot să mai ajung la timp la serviciu.

- Dacă întârzii şi astăzi, cred că înebuneşte şefa, înainte de a mă vedea.

- Şeful meu a înebunit joia trecută, când am umplut paharul întârzierelor mele. La ora asta sunt deja trecută pe lista disponibilizaţilor.

- Şoferul este mână-n mână cu vânzătoarea. Aşteaptă să treacă ora şapte, să plece cei care au slujbe, şi să le rămână lor cărţile. Crezi că numai 15 exemplare aduce?

- Uite, vreau să o văd şi p-asta, nu plec de-acilea nici de-al dreacului, vreau să văd câte cărţi aduce!- îi sări supapa unei înţepate, sigură pe ea ca o funcţionară de ghiseu.

Încetul cu încetul , coada la care stătea, ultimul, Papu, se scurtă din ce în ce mai mult , pe măsură ce se apropia ora şapte.
Îninte de a se urca în ultimul autobuz pentru a ajunge la timp, la muncă, cei care renunţară la Cartea ce se distribuia moca, treceau pe la geamlâcul vânzătoarei, să-i mulţumească:

- E bătaie de joc ce ne faci, tuu! Eşti cinci litere! Nu putea să o facă c…ă pe faţă, lăsă loc de bună ziua, pentru joia viitoare, când va apărea altă carte, altă coadă, poate mai scurtă în timp ca asta.

… şi alte şi alte conversaţii atât de “elevate”, încât nu am spaţiu şi timp să le reproduc acilea.
Se iscă o isterie generală, vorbeau toţi deodată, înjurau de mamă, de tată , de boc, de basescu, cu verbe, adverbe, adjective demne de cartea junglei urbane.

Fix la ora opt, cînd coada se scurtase atât de mult, încât nu mai corespundea standardului de coadă sănătoasă, maşina mult aşteptată , se opri în dreptul chioşcului, în scârţâit de roţi frânate.
Nu mai era nimeni nervos, chiar îl întâmpinară pe şofer cu salutări de bine.Toţi erau mulţumiţi că sigur vor prinde Cartea. Coada devenise uşor de de numărat. Erau 15 persoane, câte exemplare de Cărţi stabilise vănzătoarea că le va da gratis, plus Papu. El era fericit, neştiind să numere până la şaisprezece, aştepta să primeasacă pentru prima dată în viaţă, o jucărie, fie ea o carte.

Un domn bine, adică: ţinută atletică, bărbierit proaspăt, părul grizonat, stătuse înaintea lui Papu, citind, tot timpul scurs la coadă, dintr-o revistă! El fu ultimul care mai prinse Cartea junglei. Nu a plecat imediat, era de un calm englezesc, întorcea cartea pe o parte şi pe alta, poate că el dorise să ia numai ziarul.

Papu se înălţă la ferestruică , întinzând mâna în care ţinuse până atunci bănuţii şi îi ceru vânzătoarei:

- Vreau şi eu o Carte, ca aceea a lui nenea!

- Nu mai am, copile! Le-am dat pe toate!

Papu îşi dorise mult această Carte, o visase noaptea de trecu. Pe faţă i se citi supărarea, colţurile gurii se lăsă în jos, se porni pe un plâns încet, îi era ruşine să şi plângă. Lacrimile i se vărsau pe faţă, lasându-i urme cum ploaia lasă pe o uliţă prăfuită şanţuri murdare. Plângeau în el toate dorinţele neîmplinite.

Domunul elegant cu păr grizonat, ultimul care primise, împreună cu ziarul, Cartea, se apropie de Papu. Îl privi lung, îşi imagină nepoţelul care se născuse , de curând , departe în Canada. Îi întinse Cartea junglei, şi-l mângâie apoi drăgostos pe creştet.
Papu trase încet Cartea din mâinile domnului, lacrimile i se opri de îndată, o apropie încet de faţă, o sărută …

Un kil de iubire!

Să vă spun dragilor mei, ce am păţit odată. Nu credeam că mi se va putea vreodată întâmpla. De felul meu sunt atent, chiar şi când merg.

La mine în cartier, urma să se deschidă un butic, în ciuda vremurilor neprielnice pentru aşa iniţiativă. Curios din fire fiind, îi dădusem târcoale. Citisem pe un carton lipit pe geamul uşii:

În ziua deschiderii, pentru primii o sută de clienţi, vom vinde, la un preţ promoţional, iubire la pachet, cât vă doreşte inima!

A doua zi, neîncrezător în reclamă, dar mai mult din curiozitate, mă grăbisem spre butic, să intru în prima sută. Mă aşezasem, ca în vremurile alealalte, la coada unui şir lung de oameni, fiecare având în mâini sacoşe mari. Nu-mi dădusem seama de norocul de a nimeri printre primii o sută, decât atunci când venind din spate, forţa de împingere mă trecuse de uşă, şi mai mult pe sus, mă proptise în tejgheaua pe care din inerţie o depăşisem, opintindu-mă cu capul în palmele vajnicei vânzătoare. I-am simţit palmele pe obraz doar atât cât ea mi-a aplicat o forţă de reacţie care să mă aducă în poziţia verticală de cumpărător. În timpul acesta scurt, de revenire din balans, mă gâdisem că nu doar atâta vrea să însemne iubire la pachet.

–Spune-mi dom-le câtă doreşti, că am ajuns la fundul butoiului?
Nu am avut timp să-i rumeg întrebarea, i-am răspuns:

–Punem-mi un kil, nu mai mult.

Iesisem din butic , mândru cu pachetul în mână, lăsându-i pe ceilaţi din rând cu norocul care le-o fi dat să-l aibă.

În drum spre casă , mă întâlnisem, ce noroc! cu vecinul care uneori parcheaza maşina pe locul pe care toţi ceilalţi ştiu că este al meu.
-Când o să dovedeşti şi tu respectul cuvenit locului meu de parcare? – i-am zis cu satisfacţie. Demult îl aşteptam în cale. Omul nici nu m-a băgat în seamă, a dat, a lehamite, din mână.
Mai făcusem doar câţiva paşi: o femeie, cu un copil ţinut pe o mână, mă oprise. Am privit-o cu reproş, din cap până-n picioare şi retur, am dat-o deoparte, şi peste umăr i-am aruncat vorbele : – Femeie, te vad că eşti sănătoasă, ai inventarul complet. Du-te la muncă! Nu-ti este ruşine să întinzi mâna? Ea se întoarse ruşinată, legănându-şi copilu-n braţe, pentru a-i opri plânsul.

Pâna acasă, ca un făcut, ca niciodată, am întâlnit: oameni care îmi cereau să-i ajut cu bani sau cu de-ale gurii; o bătrânică, în haine curate, sprijinită de un perete, cu faţa acoperită de broboadă şi în mână cu sacoşa goală. Mai încolo, am avut cu altcineva o altercaţie. Adunasem în mine atâta nervozitate, de uitasem ce cumpărasem.

Cum de-am intrat în casă mi-am reamintit pe dată că fusesem la butic să cumpăr iubire la pachet. În pungă am văzut un pachet din hârtie cerată. L-am desfăcut cu nerăbdare: era un bulgăre de telemea uscată. Am dat să gust: brânza era fadă, şi mai era şi sărată ocnă. Gândeam dând mărunt din buze:

-Cerusem un kil de iubire! Nu?! Ce pungaş e patronul buticului ăsta nou! Vrea să se îmbogăţească pe spinare mea! He, he, he! Şi-a găsit naşul! Ia, să mă duc eu la protecţia consumatorului, să-i închidă ăia buticul! Mai bine nu! Mă întorc la locul faptei, mai întâi, să mă documentez, şi apoi…

Cum de am dat cu ochii de vânjoasa vânzătoare, i-am zis pe nerăsuflate:

-Se poate, duduie! să mă înşelaţi pe faţă? Am cerut un kil de iubire la pachet, iar când am ajuns acasă, am găsit, în ambalaj, brânză sărată. Nu se poate aşa ceva!!

Ea mi-a zâmbit larg, ca în reclama la pasta de dinţi, şi cu privirea ei , privirea mea se îndreptă pe prospectul afişat pe termopanul buticului. Cum de nu-l văzusem?

Dacă cumapăraţi iubire la pachet, nu trebuie să o consumaţi de unul singur, acasă!!
Mergeţi într-un orfelinat, sau la un azil de bătrâni. Dacă vă mai rămâne din kilul cumpărat, mergeţi la căpătâiul unui bolnav, sau la părinţii pe care de mult i-aţi uitat. Şi dacă totuşi vă mai rămâne un pic de iubire, cosumaţi-o împreună cu cei dragi…

Nu a mai trebuit să-l citesc până la capat. Un neuron de îndată mi se lumină! M-am reîntors cu privirea şi cu faţa mea schimbată, spre duduia vânzătoare:

-Aş vrea să mai cumpăr un kil de iubire la pachet! – i-am spus cu glas domol.

-Imi pare rău, domnule! Pentru astăzi nu mai avem. Incercaţi mâine la prima oră. Preţul nu va mai fi ca cel de astăzi, va fi mult mai mare …

Fără să mă vadă cineva, am cules o firimitură de iubire rămasă pe tejghea, şi am plecat spăşit spre casă, unde mă aştepta un kil de brâză sărată! O femeie cu un copil de mână îmi bara calea …

O, ce veste minunata!

El locuieste cu maicuta intr-o casuta crescuta din pamant la marginea satului. Daca il intrebi cati ani are, ridica mana cu degetele rasfirate. Apoi te intreaba : -Nu-i asa ca l-ai vazut pe taticu’ meu? De ce nu vrei sa-mi spui?      In zilele friguroase de iarna El sta in casa, unde se incalzeste cu amintirea zilelor cand mergea in partea cealata a catunului, acolo unde in timp ce maicuta muncea pentru o bucata de paine , El se juca cu Maria, fetita stapanei.
Astazi a dormit mai mult si cand a simtit caldura razelor de soare pe obraji, s-a trezit, nu-si aminteste ce a visat dar gandul i-a fugit la Ea. A baut o cana de lapte cu o bucata de paine, apoi a iesit sa se joace cu Bobita, puiul de caine, care de ceva vreme isi are culcusul pe langa casuta lor.
Se alearga unul pe altul , apoi il prinde in brate , se rostogolesc prin zapada, il lasa apoi liber, Bobita alearga saltand prin zapada, El se ridica, isi cauta ciubotica prin neaua pufoasa, se incalta si iar alearga sa-l prinda…
Dupa un timp, El si catelusul venind pe urmele pasilor desenate pe zapada, ajung la derdelusul plin de copii. Unii se dau cu saniuta, altii alearga, se tavalesc prin zapada, iar undeva la poalele derdelusului cativa copii ridica un omulet din zapada. O cauta cu privirea pe Maria dar nu-i chip sa o distinga. Se roaga de copii sa-l ia si pe el cu saniuta din deal in vale, dar nimeni nu-l bucura cu o privire macar. El lasa derdelusul, El lasa copiii, si alearga dupa Bobita care intre timp se indepartase…
Cand inserarea coborase peste sat, osteniti, El si Bobita se opresc in gradina din spatele unei case. Catelusul adulmeca aerul, apoi cu nasul pe jos intra in curte. El nu-l baga in seama, fiind atras de luminile jucause de la fereastra casei. Se apropie, se catara pe o buturuga, se sprijina cu manutele si fata de geamul rece. Cauta sa desluseasca cu privirea de unde vin acele luminite.
Cu greu prin geamul aburit o zari pe Maria, pe fetita, langa un bradut plin parca cu fulgi de zapada, cu stelute argintii , luminite care se sting si se aprind. El nu mai vazuse asa ceva, de bucurie nu mai simte nici frigul, nici foamea.
Deodata se iveste un Mos cu barba ca de nea, cu mantie rosie si o desaga pe care o aseaza langa bradut. Nu aude ce-i spune Mosul Mariei, dar o vede pe aceasta cum se uita cu ochii mari la Mosul. O vede apoi cum ea scoate jucariile din desaga de sub bradut, si le arata mamei care tocmai intrase. El il cauta cu privirea prin toata camera pe Mosul cu barba alba, dar nu-l gaseste. Deabia acum simte frigul in manutele ce se sprijineau pe geam, isi simte picioarele amortite, cu greu se desprinde de geam si cade pe spate in zapada.
Dupa o vreme apare Bobita alergand prin zapada, se opreste langa El, apoi alearga, departandu-se un pic, iarasi se intoarce, are chef de joaca. Vazand-ul ca nu se ridica , il pipaie cu botisorul pe obraz. El o vedea in vis pe Maria care ii arata jucariile aduse de Mosul cu mantia rosie. Doar scancetul catelusului il trezeste.
Deschide ochii, simte caldura aburilor din gura catelusului, isi roteste privirea, isi aduce aminte de maicuta lui, incepe sa planga, sa o strige. Catelusul de bucurie da din coada, parca ar vrea sa graiasca:’haide dupa mine”…
Se ia dupa urmele catelusului luminate de albul zapezii cazut din cerul instelat.
Intr-un tarziu zareste in departare casuta lui cu lumina palpaind la geam … o vede pe maicuta cum alearga spre El. Incearca sa alerge dar nu-l mai ajuta picioarele, simte doar ca este luat in brate si sarutat.
El se intoarce cu fata spre sat si intinzand manuta, nu stie cum sa spuna mai repede ca acolo departe in casa Mariei a vazut un bradut scanteind si un Mos cu barba alba, mantie rosie si o desaga plina cu jucarii .
Maicuta il strange din nou la piept, isi face semnul crucii, ii face semnul crucii, ii aratat cerul plin cu stele, si avand lacrimi inghetate pe obraz ii spune: ”Sa ne bucuram! Astazi s-a nascut Iisus !”.

Antologie

Fecioara Toamnei

Via cu frunzele-i strecoară lumină de toamnă, lumină caldă ca de jar.

Cu lumina ca aura Măicuţei, Via îşi îmbracă fecioria, strugure aureolat, icoană la care se închină omul, culegătorul.

Râde Via cu gropiţe în obraji de frunze, freamătă via când omul îi prinde în mâna făcută căuş strugurele-i copt, sân de fecioară.

Via tresaltă, Via se înfioară când culegătorul îi ia rodul: ciorchine cu boabe aurii pline de dulceaţa soarelui, de apa miraculoasă a pământului.

Culegătorului îi curg lacrimi de lumină, Viei lacrimi de frunze ruginii.

Struguri cu struguri, boabe cu boabe îşi dau bineţe în cada de stejar, la nunta fecioarelor.

De peste vii rămase pustii, vin fecioare în bluze de in, vin fecioare acoperite de ii.

Ele se prind de mână la horă în cadă, dansând pe boabele strugurilor care stau în grămadă.

Ele dansează pe rodul, sânul Viei, înecându-se până sub ie în mustul, sângele Viei.

Fierbe mustul, gâlgâie sângele Viei , cîntă omul, cântă culegătorul.

Râde Toamna, suspină Via, Via şi-a pierdut fecioria.

O furnica!

O furnică duce-n moşuroi un diamant jumătate,
Alte mii de surate îi dau ocol, o împresoară, ţopăie,
Sunt într-o fericire delirantă, nu par întregi la minte,
Si totul li se trage de la diamantul cu vibraţie.

Nu ! Nu la noi se întâmplă , ci în alt loc, aflat la mari depărtări, unde diamantele stau în moşuroaie, unde e greu să ajungă furnicile noastre, ar trebui să traverseze mări şi un ocean. Iar dacă pe puntea unui vapor mai vezi câte o furnică, e doar o pură întâmplare, de o întrebi, ea nu ştie, prostuţa, încotro şi pentru ce se îndreaptă.

O furnică duce-n moşuroi un grăunte jumătate,
Alte mii de de surate trag si împing cu asiduitate.
Nu sunt nebune, sunt întregi la minte,
Nu simt nivelul slab de vibraţie dat de grăunte.

La noi! Da, la noi, furnicile adună, hărnicuţele, de toate, mai puţin bobiţe de diamante. Si sunt tare frânte şi nefericite în lumea lor, aşa cum e făcută.
De dimineaţă şi până-n seară – deşi pentru un neavizat lasă impresia aflării în treabă- se ciocnesc unele de altele înt-un du-te vino încolo şi încoace, împing şi cară, umplu cămările casei: un svaiţer din pământ şi salivă, bun să crească pe el iarba.

Să nu dea Domnul să afle vreodată, ele, furnicuţele noastre, că pe alte meleaguri îndepărtate, suratele nu mai trudesc ca nebunele, ci vibrează toată ziulica de la diamantul ascuns în moşuroi.

Oare nu cumva au aflat?

Unul pe fată, unul pe dos

Până şi cuvintele refuză să intre în maşina de ţesut covoare pe fire de urzeală din biţi.

Se înscriu în trendul vremii: pieţele financiare nu mai tricotează, banii nu mai vor să circule ca suveica printre iţele războiului de ţesut.

Încurcate sunt iţele! Cine le va descurca, cine şi când va mai tricota la acelaşi război sau poate la altul?

Nu se mai tricotează, nu se mai speculează, brokerii şomează, nu mai încurajează tranzacţiile.

Nu peste tot, la noi cel puţin deocamdată, se tricotează manual, nu bob-orez ca la japonezi, ci cu un ochi pe faţă şi altul pe dos, tradiţional.

Unii au nevoie de ciorapi, alţii de saci, după buget.

Nu mai speculez, tricotez din firele: panică, prăbuşire, infuzie de capital, închidere, retragere, faliment, bursă, bănci, şomaj o haină strâmtă, la un singur rând de nasturi, care să se încheie la gât în două copci, într-o culoare care se schimbă după cum bate lumina şi vâtul, fără buzunare, o haină care va fi trendy. În Vest a început să se poarte. Nu? Din Vest ne vin toate: democraţie, prosperitate, civilizaţie, tsunami finaciar.

Luasem în râs iniţiativa EU sau UE , tot ea este, de a croşeta în direct pe Realitatea.

Spor la tricotat, unul pe faţă, unul pe dos, cu un ochi la slănină şi cu celălalt la făină!

Prima dată

Adormea cu el în gând, se trezea zâmbindu-i, nu-şi deschidea pleoapele, de teamă să nu-l piardă, îl plăcea mai mult aşa decât dacă ar fi fost aievea.

Îi plăcea să continuie visul: îşi lăsa trupul pradă mâinilor lui, mâini puternice învelite-n catifea, ele îi trezeau simţuri adormite, o căldură venea de nicăieri, învăluind-o, şerpuindu-i corpul, simţea că nu este ea, dar numai câteva clipe, apoi îl vedea plecând cu un măr mare în mână, ea îşi simţea sânii întăriţi, el din măr muşca lacom şi îi zâmbea, trupul ei tresălta.O, doamne, cum îi mai zâmbea!

Atunci, de-abia atunci deschidea pleoapele, privea speriată în jur, avea certitudinea că aşa îl va vedea, că aşa va fi şi după ce i se va dărui.

Nu, nu o va face, sau poate da , dar nu astăzi, poate mâine, mai bine mâine.

Alerga cu dorul în braţe, să-l întâlnească, uita de ea, uita de toate, uita de visul de azi-noapte, uita de mărul roşu pe care el i-l mânca în fiecare dimineaţă.

Pe o alee …

îmbrăţişarea lui îi oprea timpul în loc, nu ştia niciodată cât dura, o întinerea … Sărutul lui tandru, dulce şi prelung o făcea să se simtă uşoară, zbura… De sub picioarele ei, frunze arămii fugeau învârtindu-se vesele, martore la întâlnirea a două suflete gemene.

Pe o alee, într-un parc…

el îi şoptea că o dorea, că o dorea cu totul. Ea nu zicea nu. Ea nu zicea da. Ea dorea să-şi prelungească clipa, simţea că-i la izvorul fericirii, din care ar vrea să bea, să bea, tot mai mult să bea, …azi nu, poate mâine, sigur mâine, Ea îi va spune Lui, Da!

Adormea cu el în gând, se trezea zâmbindu-i … ieri nu a fost Prima dată.

Pe o alee, într-un parc, într-o toamnă cât un veac … pentru ea a fost Prima dată.

Legenda muntelui

De pe terasa casei, pot sa-l cuprind cu privirea, in intregime. Cred ca este singurul loc de unde ma simt egal cu el, ca inaltime. Daca Dumnezeu ar intinde o punte de pe varful muntelui pe crestetul meu, le-as oferi o cale dreapta celor care ar dori sa ajunga pe culme, fara sa se oboseasca urcand, mai ales iarna. Pentru unii, muntele ii doar prilej de catarari cu insangerari de stanci, cuceriri de piscuri si atat.

De fiecare data cand veneam in vacanta la bunici, ma jucam cu muntele, bratele-mi intinse se sprijineau tocmai pe crestetul plesuv, si ii vorbeam in felul meu:

-Ce mai faci uriasule de piatra? Nu ai amortit stand tot timpul in loc? De cand nu te-am vazut imi pari mai tanar, esti ca imparatul din poveste cu haina cu poalele verzi ce se intind peste dealuri pana langa casa . Vara te simt mai aproape! Iarna esti altfel, arati ca un mosneag, cu plete albe, mai subtirel si-ncovoiat.

Imi luam apoi inima-n dinti, ieseam pe furis din gradina, pe o cararea inchipuita, paseam prin iarba spre muntele, care cu cat ma apropiam devenea din ce in ce mai mare. Eram ca o furnica ce se apropie de musuroi. Ma opream, de fiecare data, cu teama langa o padure mare de brazi amestecati cu fagi , o padure si atat. Muntele se ascundea de mine.Cu fiecare vacanta ce trecea, pierdeam pariul cu muntele, nu ma incumetam sa urc pana pe culmele lui. Ma consolam gandind ca daca ajung acolo, ce as mai vedea altceva decat o intindere cu palcuri de verdeata pitica, printre stanci cazute parca din cer, si senzatia ca as sta pe crestetul unui urias, de unde oricand m-as pravali.

- Ce faci, vorbesti singur ? ma trezi la realitate bunicu. Haide cu mine pana la izvorul de apa sarata a muntelui. Bunica-ta nu mai are slatina pentru a inchega branza din laptele muls de la vaca. Acum esti mare, ma poti ajuta, slatina imi pare ca-i tot mai grea, cu trecerea anilor.

Este o zi friguroasa, ca mai toate zilele de iarna, de la munte, cerul de un albastru pur, zapada scartie sub bocanci. Intram in padurea de pe poalele muntelui, copacii sunt parca mai rari ca vara si stau ca niste santinele incremente in zapada. Pe cararuia spre slatina, urmarita de bunicu, merg pe urmele lui si-i ascult vorbele care sparg ritmic tacerea muntelui.

- Sa nu uiti baiete, acest munte este sfant, ascunde o fata de Rege, care vrand sa scape de urmaritorii trimisi de Imparatul care cucerise regatul, s-a ascuns intre oile unei stani si cerand ajutor Maicii Domnului, aceasta a transformat-o impreuna cu oile, intr-un grup de stanci.

Apoi o vreme tacu, se auzea doar scartaitul zapezii de sub picioare. Ma luptam cu gandurile sa inteleg destinul fetei, ascunsa in muntele pe care ar trebui cu sfiala sa pasim si doar intr-un tarziu ii auzii vorbele:

- Muntele are reguli nescrise, putini din cei care le stiu le si respecta. Muntele este viu, este vesnic cum vesnica-i lumea. Copacul ii ca si omul, unul mai inalt, falnic, frumos, altul mai stramb, garbovit, bolnavicios. Trebuie sa ne purtam cu un anumit respect fata de copac. Omul care nu-si respecta semenii, nu respecta nici padurea cu vietuitoarele si copacii ei. Cand vezi un copac cu tulpina de nu o poti cuprinde, si inalt de lasi capul pe spate sa-i vezi varful leganandu-se pe cer, sa nu uiti, a fost candva un vlastar, s-a luptat cu gerul iernii, cu furtunile si traznetele verii, coaja tulpinii i-a fost roasa de cerbi. Cand ii vine vremea, inainte de a-l taia, fa-i o inchinaciune asa cum te pricepi, copacul taiat va deveni prietenul tau, isi va accepta soarta.

Parasesc cararea si ma ghidez dupa urmele lasate in zapada de bunicul care stia, cred, si noaptea sa ajunga la izvor. Ne oprim langa o dara ruginie ce contrasteaza cu albul zapezii, ne intoarcem si urcam pe langa ea pana ajungem la un mic lac ce se ascunde sub o stanca inclinata. Inainte de a umple bidoanele cu slatina, ne asezam alaturea pe cate o lespede de piatra, sa ne tragem sufletul, si sa gustam din merindele puse in desaga de bunica.

-De ce numai izvorul acesta are apa sarata ocna ?

-Tot legenda spune, ca prin acest loc curg lacrimile acelei fiice de Rege ce a ramas pe vecie ascunsa in acest munte.

Brazii se lafaie in zapada, alaturea de fagii goi si vineti, o creanga se balanseaza, cand o pasare isi ia zborul, spargand linistea cu un tipat , ca un strigat disperat.
Umplu bidonul cu apa si cand sa-l ridic, sa-l pun in rucsac, mai sa-l scap din mana de greu ce era. Da, nu este o apa obisnuita, e mult mai grea ca apa de baut. Bunicul isi umple unul mai mare, de, sa-mi arate ca se tine inca tare.

Un urlet prelung si sinistru se isca ca din senin, bunicul imi spune ca este semnalul de adunare in haita a lupilor. Al doilea urlet se amesteca cu un zgomot asurzitor, il simt ca o bufnitura de aer rece in urechi, apoi se pierde in mai multe ecouri in vale. Ma ridic sa caut din priviri un adapost, dar el ma linisteste spunand ca-i zgomot de arma, vreun vanator sau padurarul o fi impuscat fiara. Asa o fi, imi zic in gand , usurat ca am scapat de lup.

Se lasa incet, o liniste imprejur, vad cum norii negri manaca albastru cerului, simt batai ca de ciocan in piept, imi arunc in spate rucsacul greu si pornesc dupa bunicu, pe urmele lasate la urcus.

Privirea-mi fuge pe un brad, crengile se misca si se usureaza de zapada, ma opresc, astept sa apara de sub ele ceva sau cineva, iata, se iveste un cap mic ca de vitelus cu mici cornite. Este o caprior sau un pui de caprioara, imi zic repede in gand. El paseste impleticindu-se ca si cum de-abia ar fi fatata, se apleaca, vrea sa ingenuncheze, isi ridica cu greu piciorul din fata, nu mai reusete sa-l puna-n zapada, se lasa cu picioarele din spate, se opreste o clipa si apoi cade secerata.

 
- Bunicule !!

S-a intors speriat de glasul meu.

 
-Uita-te acolo !!

Lasam desagile in carare si ne ducem sarind prin zapada pana la caprioara. Bunicu o prinde cu bratele si o ridica, sub ea ramane o pata rosie ca floarea de mac.

-Este ranita bunicule.

Ea nu mai avea putere sa se zbata, doar mugi slab, plangacios. O intoarse si o asezase usor pe zapada.

- Este impuscata in piciorul stang din spate, de acolo curge sangele. A impuscat-o un animal de om, spuse cu naduf.

El se duce sa aduca crengi mari de brad, sa-i faca o targa. Iau zapada si o pun peste rana, se umple repede de sange , o arunc, apas cu mana pe rana sa-i opresc insangerarea, se zbate si geme de durere, o las si-l strig sa vina mai repede. El injghebeaza o targa, face un pat pe care aseaza cu grija puiul, apoi ii pipaie rana deschisa.

- De unde mai curge atata sange, Doamne ?!

Nu vazusem un pui de caprioara asa de aproape ! Ii tin capul pe o palma iar cu cealata ii masez usor grumazul. Are ochii umezi, acoperiti jumatate de pleoape si coarnele abia iesite din doua smocuri de par maroniu. De ce am lacrimile adunate gata sa se reverse pe obraz? Sa nu ma vada bunicu. Mi-ar zice ca nu sunt barbat. El scoate cutitul din teaca de la brau, il opreste deasupra ranii. Se gandeste. La ce se gandeste? Infinge varful in rana, puiul zvacneste, capul lui imi scapa din maini, parca ar vrea sa ceara ajutorul cuiva, cu ultimile puteri, se zbate sub el. Ii scoate rand pe rand alicele ucigase de marimea bobului de mazare, le strecoara-n buzunar, se dezbraca pana ajunge la camasa, ii rupe o maneca, si leaga rana sa nu mai curga si putinul sange care a mai ramas.

 
- Eu am ajutat-o asa cum m-am priceput.

Se iuta la cer.Isi face semnul crucii.

- Sa ne rugam Celui de Sus sa ajungem cu ea in viata, jos lanaga poalele muntelui, la Ocolul silvic.

De sus cad, rar, fulgi mari de nea ! Un muget tanguitor de animal ce-si cauta puiul, ma indarjeste:

- Hai bunicule! Sa plecam!

Bunicu pleaca tragand dupa el crengile legate ca o targa, pe care puiul de caprioara sta intins, acoperit cu un pulovar, cu capul saltand la fiecare damb de zapada. Ninge tot mai des. Eu vin in urma lor, am un rucsac in spate si-un altul mai mic atarnand in fata, cu bidoanele pline cu slatina grea ca plumbul, din care bunica va inchega laptele de vaca.

“Sa nu uiti baiete, acest munte este sfant, ascunde o fata de Rege, care vrand sa scape de urmaritorii trimisi de Imparatul care cucerise regatul, s-a ascuns intre oile unei stani si cerand ajutor Maicii Domnului, aceasta a transformat-o impreuna cu oile, intr-un grup de stanci.”

Un muget tanguitor de animal ce-si cauta puiul, il mai aud infundat in padurea pe care o parasim in graba.

Patul din crengi de brad – tras de bunicu, pe drumeagul, acoperit de zapada, ce duce in sat- ii culcus de moarte puiului de caprioara ranit de alice.

El vrea sa-si grabeasca mersul, dar picioarele i se afunda in zapada adanca si pufoasa.

Ma tin cat pot de aproape, ma apasa greul rucsacului: apa de la izvorul de slatina.

Dupa o bucata buna de drum, ma opresc, imi intorc privirea spre munte, cu veneratie dar si cu nedumerire.

Cum de ingadui omului sa faca de petrecanie unui pui de animal, tu munte de te crezi sacru?

Cine ii alina durerea mamei ce-si vede puiul plecat pentru pururea in neant?

Cine are acces la Cartea Mare a destinelor noastre?

De ce nu-i lasat drept sacru: mama sa-si creasca puiul, sa-l vada ajuns mare si traind alaturea de perechea harazita, apoi ea parasita dar fericita poate sa se duca?

Cine sa-mi raspunda ?

Fata de Rege incrmenita in stanca semeata de pe platoul muntelui?

O irizatie circulara se deseneaza straniu pe peretele stancos al muntelui …pulseaza in ritmul inimii mele … o lumina de un albastru rupt din culoarea cerului de toamna … se desprinde, aluneca usor mangaind intinderea verde a brazilor … se opreste de-indata aproape de mine… da, nu-mi cred privirii, este un chip … de fecioara… pe obraz i se rostogolesc lacrimi, bobite de cristal … privesc in ochii albastri …chipul prinde viata …buzele se misca …vrea sa-mi vorbeasca …imi vorbeste:

- Eu sunt fata ascunsa pe vecie-n munte. Am fost sortita sa-l sfintesc cu duhul meu. Dorul de mama e mai puternic decat soarta-mi. Caut un suflet curat, sa-l las muntelui, un timp doar cat sa merg la ea in ceruri, si-apoi ma-ntorc.

- Sa nu iei sufletul puiului de caprioara! Mugetul tanguitor al mamei, nu te infioara? – nu stiu de ce, acestea mi-au fost primele ganduri.

- Vreau un suflet de copil!

- Nu! Nu! Eu vreau sa traiesc! Is nadejdea la batranete a bunicilor – imi aud gandurile lase.

Fetei ii curg pe obraz lacrimi de cristal, luciul oglinzii de azur se sparge in mii de lumini, chipul angelic dispare.

Vad un cerc de lumina albastruie care descreste, se strange tot mai mult …simt pe buze gustul sarat al lacrimilor ce-mi curg pe obraz.

Pe cine, oare, plang?

Plang chipul fetei cu lacrimi de cristal din oglinda de azur?

Plang de plansetul indurerat al caprioarei ramasa fara pui?

Plang in voie sufletul meu. Cine sa ma vada? Bunicu ?

Cand s-a departat asa de mult?

Cu privirea impaienjinita de lacrimi nu deslujesc daca merge sau ma asteapta.

Nu o sa le spun bunicilor ca mi-a vorbit fata din muntele sacru. Oricum cine are a ma creade?

Oare va mai trai puiul pana ajungem acasa !?