Arpacas pentru panahida

Hohote de plans ii zguduie trupul. Sta pe marginea patului, fata ii ascunsa de palme, parul desfacut pe umeri, picioarele cauta sprijin pe tolul de lana. Parca s-ar ascunde de privirile cuiva. Cine sa o vada plangand ?
A trezit-o scartaitul usii, cand el a iesit. Si-a zis ca mai leneveste. Aici, la casa de la munte, Ghita trebaluieste dimineata prin curte, manaca apoi cu pofta, bea un pahar cu vin iar cafeaua o serveste impreuna cu Floarea, pe prispa casei. Aseara, cand au intrat in curte, s-au speriat de iarba mare din livada . Ghita i-a spus :
– Lasa Floareo, nu te necaji ! Mine, cand se crapa de ziua ma scol, si pana se duce roua, dau jos iarba, pe roua se coseste mai bine. Ce sa facem !? Astia-s oamenii din sat ! Cand i-am dat iarba lui Vasile, i-am spus sa nu o lase sa creasca mare, devine lemnoasa si nu o manaca vaca. Si daca le-o dau de pomana, tot nu vin sa o coseasca !
Nu stie cum de-a prins-o iar somnul, un somn greu, adanc. A vazut-o aievea-n vis, pentru prima data de cand mama ei s-a dus sa se odihneasca in spatele bisericii.
Stateau amandoua pe pat, sprijinte de perne, picioarele intinse, asa cum obisnuiau de atatea ori, cand in loc de a dormi la amiza, povesteau ba de una ba de alta.

- Nu credeam sa ma uiti asa de repede !
- De ce-mi vorbesti asa, mama ?
- Ai uitat ! Ce te-am rugat ?
- Merg la biserica din cartierul unde locuiesc, dau de pomana : colaci , mere, uneori fac si pachete.
- De ce nu vii la mormant, cu o coliva facuta din arpacas !?
- Sa stii, am intrebat preotul, mi-a spus ca-i primit, la orice biserica de mergi, c-un pomelnic si coliva.
- Inainte cum de puteati, tu si Ghita, sa veniti chiar de doua ori pe luna. Nu va lasam sa plecati cu mana goala. Va placea branza si telemeaua, asa cum o faceam eu !
- Parca au dat navala necazurile peste noi ! In ultima vreme, Ghita nu mai are de unde sa castige un ban. A trebuit sa ne vindem si masina.
- Cand iti spuneam ca am sa plec in spatele bisericii, imi rastalmaceai vorbele.
- Nu vroiam sa cred ca si mama mea va muri !
- …
- Mama ! Mama ! De ce nu mai ramai ? Unde te duci ?
Inainte sa plece, mama din usa i-a spus :
- Sa mergi mai la vale de casa noastra, la Natalita, sa-i ceri arpacas, nu mai mult cat incape intr-o farfurie, din care, coliva indulcita cu miere, negresit sa-mi faci !

Fata ii brazdata de lacrimi. Din plans se mai aud doar sughituri, se ridica cu greu, se intinde peste masa sa deschida larg fereastra. In livada, Ghita aplecat pe coasa, lasa in urma iarba care se aduna cuminte in brazda .
Floarea suspina si se lupta cu intrebarile ce-i vin in gand: – Cum de am uitat sa aduc arpacas pentru coliva ? De unde sa-l iau acum, Doamne ?! Pana in oras este asa departe si s-ar putea sa nu gasesc, grau mai gasesti dar arpacas mai greu ! De ce sa merg tocamai la Natalita , care ii cea mai nevoiasa femeie din sat !?

Se spala cu apa rece pe fata, se piaptana, se imbraca, se inchina, pregateste si pune pe masa o farfurie cu mancare calda pentru Ghita, iese din casa si pleaca grabita spre poarta.
- Da-unde ai plecat asa cu dimineata-n cap ?
- Mai lasa coasa aia ! Se raceste manacarea ! Vin indata, ma duc pana la Natalita.
- Mai trag o brazda … nu-mi place sa manac singur !
- Maine ii sambata mortilor ! Trebuie sa fac o coliva ! Sa dau de pomana mamei !
Ghita se sprijina in coada coasei, oboseste repede, nu a mai cosit de mult, simte cum ii bate inima-n piept.
- Mai avem morti de pomenit, nu doar pe mama ! isi zice in gand Ghita.
Floarea, un pic parca adusa de spate, iese prin poarta ce-i ramane in urma cascata, si cu pasi greoi se duce la vale, pe ulita satului.

- Stiu unde sta Natalita, mai la vale, dar pe o ulita care duce spre deal. Nu am mai mers la ea demult, cand mama m-a trimis sa-i duc de pomana o strachina de lut cu sarmale. Era hramul bisericii din sat. Oare cat o fi de-atunci ?
-Cand dai de pomana, unui flamand sa-i dai, ca o data cu el si sufletul celui dus mananca, asa imi spunea biata mama.
- Aia o fi casa ei ?! Este mica si varuita in albastreala.

O batrana, statea in poarta casei de peste drum de a Natalitei, o vede pe Floarea si nu mai asteapta sa primeasca de la ea binete, ii spune :

- Buna sa-ti fie inima, Floare !
- … ! Buna ziua ! … Doamne ajuta !
Floarea, plecata demult din sat, nu mai stia cum o cheama pe femeie.
- Sunt Sofica ! Nu ma mai stii ! Dar unde te duci ? Imi pari abatuta !
- Pana la Natalita …
- E tare bolnava, saraca ! Aseara am fost la ea ! Stii, sa nu ma mai recunoasca ! I-am zis: sunt vecina ta, Sofica! iar ea imi zicea ca sunt Anica, mama-ta, fie iertata ca bun suflet mai avea !
- Da ! Se intelegeau bine. Dar omul ei …!?
- Stefan … s-a dus … a ramas singura, sarmana. Bine ca-ti faci un pic de timp pentru ea .
- … !?
Ii face un semn cu mana, ii zambeste.
Se apropie de casa Natalitei ! Isi reproseaza : cum de nu ii aduc ceva Natalitei, am plecat cu mana goala.
Floarea impinge portita, face un pas si atat. Un caine negru iese din cusca latrand, doar lantul il opreste sa nu ajunga pana la ea. Asteapta sa iese Natalita, sa-l potoleasca. Cainele latra, latra, se uita inapoi spre casa … si tace … se intoarce cu privirea catre portita, reia latratul, dar mai rar si domol, intr-un tarziu renunta, de foame se pare nu mai avea putere sa latre. Floarea asteapta pana cainele intra cu miscari greoaie in cusca, impinge portita la loc, cu privirea intoarsa spre el, paseste de-a-ndaratelea pana crede ca el o lasa sa treaca. Se intoarce, urmareste cararea inecata in iarba, care duce la singura usa de intrare in casa. Urca doua trepte mici de piatra, ciocane in usa, isi aude glasul :

– Esti acasa Natalito ?
– …

O mata zbugheste pe prispa ingusta de lut, se opreste la coltul casei, arunca o privire inapoi spre Floarea … dispare incet dupa peretele casei.
Un scheunat aude din spate, intoarce privirea, vede cainele cu botul ridicat, latrand sagalnic. Mai mult de frica ce o incearca, apasa pe clanta usii, care se lasa usor in laturi, un scartait este singurul sunet ce-i insoteste pasii in holul intunecos.
Se opreste ! … Intunericul este imprastiat de lumina slaba ce vine prin geamurile mici ale celor doua usi. O usa la dreapta, alta la fel, la stanga … In care sa intre? … Nu stie !

- Natalita ?
- …
- Esti acasa ?!

Incearca clanta usii din dreapta, isi face curaj, o impinge … un miros greu vine din camera slab luminata. Trece pragul … la lumina slaba ce vine prin geamul acoperit de perdea, o vede pe Natalita pe pat dormind, plapuma o acopera pe jumatate, capul ii intors pe o parte, o mana o are intinsa si sprijinita pe scaunul, pe care sta o cana … in ea o lumanare … alaturea chibrituri.
I se strange ghem stomacul, la gandul ca a murit biata femeie, si fara lumanare !
Isi face curaj – de unde atata curaj ?! – se apropie, ii vede fata galbena, ochii intredeschisi, o prinde usor de mana , simte ca-i moale … si calda, o strange usor … batrana misca incet capul, buzele se deschid atat cat sa ingaime :

- Ci …ne … e … ?
- Sunt eu … Floarea, fata Anicai !
- A…a…nica … ai …ve … e … ni … la … mi…
- Nu !! Sunt Floarea, fata ei ! … nu ma stii ?
- Sa … fa … ci … co … liv … de … ar … pa …
- !!?
- Ai … ve … e … ni … S … te … fa …

Natalita mai scoate doar sunete slabe … gura ii ramane deschisa …privirea cauta …i se opreste pe cana de pe scaun.
Floarea ii urmareste privirea. … Vede lumanarea din cana ! …Se dezmeticeste , aprinde repede un chibrit, … , cu mana tremurand duce flacara spre capatul de sfoara ce iese din lumanare,… chibritul se stinge de degete … lumanarea prinde viata … imprastie lumina galbena-n odaie, o data cu oftatul harsait ce iese din pieptul Natalitei !
…
Floarea ii tine lumanarea aprinsa, pe fata ii curg lacrimi in siroaie … se gandeste ca trebuie sa gaseasca de-ndata arpacas, din care sa faca coliva pentru mama, pentru Natalita, pentru …

O cireaşă

Avea trunchiul gros, coaja crăpată, pe alocuri îi izvora un lichid vâscos, cleios, ce se-ntindea până se-ntărea, sau se aduna grămadă de mărimea unui ochi de broscoi, într-o paleta largă de culori. Avea şi cioturi, amintind de crenguţele avute când era copilandru de pom.

Îl iau în braţe să-l înduplec să mă lase să mă caţăr din creangă-n creangă în coroana lui deasă. Ii întind o mână, mă prinde cu ciotul, degetele răsfirate de la cealată mână mi le prinde cu răşină. Mă răstingnise pe trunchi cu faţa lipită de coaja lui aspră ca barba nerasă, nu-l las să mă spânzure mult, îmi îndoi picioarele agăţându-mă cu degetele de bube cu răşină, de cioturi. Două crengi firave cândva, primele din crengile lui, acum două crăci groase răsfirate în cruce îmi vin streaşină. Cu o palma sprijinită acolo, în zona inghinală dintre trunchi şi cracă, şi cu cealaltă mângâiată de scoarţă, mă trag pe trunchi ca soldatul pe burtă târâş, până ce cu un genunchi simt lustrul coajei, iar de celălalt genunchi mă prinde cealaltă cracă.

Rămân în genunchi , cu trunchiul pomului prins în braţe, îmi potolesc zvâgnirile sângelui din vine, ritmul alert al inimii. Caut o creangă mai sus, deasupra capului, ea mă prinde de mână şi mă ridică în picioare, lipindu-mă de trunchiul învelit în bandaje din coajă albicioasă pe alocuri pătată.
M-a primit în intimitatea lui. Din mine cresc crengi. Sunt pom. Privesc de aproape coroana ca un candelabru cu braţe din crengi şi becuri din cireşe.
Îmi odihnesc privirea pe o crenguţă, mlădiţă de un an, împodobită cu rodul fecundării florilor în luna mai. Le-au fericit albinele, inconştiente de binele ce-l fac, când ele au adunat polenul florilor, cum se încarcă morarul cu făină pe tot corpul din cap până-n picioare. Sunt mari , cărnoase, negre de coapte. Sunt departe, până la ele ajung dacă fac echilibristică pe cracă.

O pasăre se opreşte din zbor chiar pe crenguţa plină cu cireşe. Ce simplu şi firesc pentru ea. Cât m-am căznit să mă caţăr în pom, genunchii îmi sunt zgâriaţi, coaja aspră a trunchiului îmi lăsase dâre roşii. Mă uit lung la ea, nu ştiu dacă e graur sau coţofană. Este o stăncuţă. Ea nu făcuse mare efort, se oprise din zbor, se prinse cu ghearele de crenguţă. Câte vizite pe furiş cireşului făcuse? Ea nu le adună în trăistuţă , ciuguleşte şi pleacă.

Eu mă uit în jur, o văd , întind mâna şi o prind – o cireaşă rămasă uitată pe o creangă apropiată. Îmi umple gura, zeama ei , ce gust plăcut au cireşele răscoapte.
Ar trebui să trăiesc o lună de vară în cireş! Nu! Ar trebui să mă urc în cireş primăvara când înfloreşte, să dorm cu el, să-l încălzesc, să-i topesc bruma din nopţile reci. Să-i fecundez florile pe care albinele grăbite le lasă virgine. Să cobor din cireş când bate vântul printre crengile rămase văduve de rod.

Eu şi pasărea ne privim! Ne desparte o creangă, o singură creangă ce mai rămase plină cu cireşe. Ea ar vrea să ciugulească una, eu să-mi umplu burta. Ea aşteaptă să fac un pas să vadă dacă sunt om sau o creangă mai groasă de pom. Eu aştept să se convingă că nu sunt om, să vină să ciugulească dintr-o cireaşă, nu mă grăbesc, îmi rămân destule să mă satur. Nu ştiu ce a fost în capul ei, mi-a intuit lăcomia … îşi întinde ciocul şi bărbia, îşi desface în evantai aripile, bate aerul cu ele, crenguţa cu cireşe intră într-un dans săltăreţ, cu fiecare mlădiere de crenguţă câte-o cireaşă se desprinde din codiţă şi cade. După ce stăncuţa încetează să se mai dea uţa, pe crenguţă rămâne doar o singură cireaşă. Amară privelişte !
- Să o mănânce ea! Eu nu sunt graur!

Stăncuţa se desprinde de crenguţă, se ridică bătând aerul cu aripile, se duce-n văzduh, pe mine lăsându-mă cu ochii la cireaşă, plin de năduf.

Cartea junglei

Papu a fost adus pe lume, de o barză grăbită şi neatentă. Pare să fi căzut din legătoarea ţinută în cioc de barză, în zborul ei spre un palat. Papu a aterizat într-o familie a cărui blazon îi săracia, nu sufletească, ci aia lucie: să nu ai apă la robinet şi nici curent la priză.

Papu mai este încă la vârsta când ar trebui să meargă la grădiniţă, dar ai lui nu au bani să-i plătească taxă şi să-l îmbrace.
Papu speră ca în toamnă să meargă la şcoală. El adună bănuţ cu bănuţ, muncind pe lângă buticul din colţul străzii. Îi place să-şi spună pentru sine: -Mă duc la treabă!
El pune sticlele goale în lăzi, duce ambalajele la tomberon, se învârte printre oamenii care cumpără. Nu întinde niciodată mâna , să ceară un ban. Când vede un bănuţ pe jos, îl ia şi-l întinde celui de-l scapă. Păgubitul, poate din jenă morală faţă de cei care îl observă, sau de milă când îl vede pe omuleţul cu faţa ciocolatie, ochii negri şi ageri, că-i întinde bănuţul, îi spune să şi-l ţină .

Cât îi ziulica de lungă, nu stă locului, în casă. Îi place să meargă în părculeţul de joacă.

Aici auzise, deunăzi, din gura a două mămici: -Ştii vecino, că luni va apare la chioşcul de ziare, Cartea Junglei? Cartea se dă moca, doar ziarul se plăteşte.
Nepricepând Papu înţelesul cuvâtului moca, intră sfios în vorbă:

- Ce-i aia moca, tanti? Este o ciocolată?

Una dintre cele două conversante, după ce-şi gătă râsul, i-a răspuns băiatului rămas cu gura căscată:

- Moca înseamnă gratuit băieţaş, adică primeşti fără să dai bani.

- Si ziarul e moca? – îndrăzni mai mult Papu.

- La un leu căt costă, e chiar moca.

Apoi Papu nu le mai auzi ce-şi spuneau, oricum ele se dăduse mai încolo, să nu fie auzite.Îşi făceau planul : – Musai trebuie să ne sculăm cu noapte-n cap. Până şi puiul ăsta de ţigan se interesează de Carte. Altminteri, riscăm să nu mai prindem nicio Carte. – Ce vorbeşti dragă, nici nu concep să nu îi iau Cartea, se apropie Întâi Iunie!

Papu se gîndea că nu-i trebuie mulţi bănuţi pentru ziar, dacă cele două mămici care ciorovăise nu s-au plâns, cum des o auzise pe mama lui. Nu a avut niciodată jucării. Îşi doreşte Cartea ca pe o jucărie.

Noaptea dinaintea zilei de luni, a fost pentru Papu ca Noaptea cînd aştepta să vină şi la el Moş Crăciun. Spre ziua l-a prins în mreje un somn adânc. Soarele care dădu năvală în cameră, îl trezi. Mamă-sa întârzia să o facă, ştiind că nu are ce să-i pună pe masă, în afara unui ceai cu pâine uscată.

Primul gând nu i-a fost la mâncare ci la Cartea junglei.
O zbughise pe uşă afară, cu bănuţii strâşi în pumn pentru a plăti cu ei ziarul, fără de care nu va primi Cartea.

Nu fusese niciodată să cumpere ziar, nu-l trimitea nimeni. Papu stia cum arată un ziar, o singură dată tatăl adusese un ziar în casă, şi de la el se iscase o ceartă cu mama, care îi repeta de una: Vrei mâncare? Citeşte ziarul!

Era multă lume în staţia de autobuz, unde era şi chioşcul. Ajungând la gemuşorul prin care văzu faţa vânzătoarei de ziare, îi ceru aceteia:

- Vreau şi eu să cumpăr ziarul cu Cartea Junglei, moca.

- De unde să-ţi dau, tu pe ce lume trăieşti? Du-te repede şi aşează-te la rând, nu ştiu dacă vei mai prinde! Vin doar 15 exemplare!

Papu, cu dezamăgirea întipărită pe faţă, înţelese de ce era atâta lume în staţie!
Se aşeză cuminte la coadă, nu ştia câţi sunt la număr. Erau vreo cinzeci de persoane.
Papu deveni martor la discuţiile inerente unei cozi, fie aceasta la ziare şi cărţi, o coadă cultă s-ar numi!

- Ce nesimţit e şoferul asta de ne aduce presa. Nu-i prima dată când întârzie.E înţeles cu fufa de vinde ziarele.

- E un animal, nene! Îl bag în pizda fufei cu toate ziarele lui!

- Bine că nu intră şi cărţile!

- Hi, Hi, Hi! – scoase câteva sunete o doamnă care părea liniştită, era pensionară, putea să stea până la zece, nu o deranja.

- Este un copil acilea, lângă noi. Mai cu perdea. Nu sunteţi în junglă!

- Ştie că cartea este moca, şi numai de-al dracului, ne lasă să fierbem. E puţin zis dobitoc! E ipochimen!!

- Ha,ha,ha!

- Plătim cartea cu ore de aşteptare, stând ca magarul în soare. Nu se face domnule. Asta este prostituţie pe faţă. Dacă nu vine în zece minute, am plecat.

- Peste cinci minute trece şi ultimul autobuz, cu care pot să mai ajung la timp la serviciu.

- Dacă întârzii şi astăzi, cred că înebuneşte şefa, înainte de a mă vedea.

- Şeful meu a înebunit joia trecută, când am umplut paharul întârzierelor mele. La ora asta sunt deja trecută pe lista disponibilizaţilor.

- Şoferul este mână-n mână cu vânzătoarea. Aşteaptă să treacă ora şapte, să plece cei care au slujbe, şi să le rămână lor cărţile. Crezi că numai 15 exemplare aduce?

- Uite, vreau să o văd şi p-asta, nu plec de-acilea nici de-al dreacului, vreau să văd câte cărţi aduce!- îi sări supapa unei înţepate, sigură pe ea ca o funcţionară de ghiseu.

Încetul cu încetul , coada la care stătea, ultimul, Papu, se scurtă din ce în ce mai mult , pe măsură ce se apropia ora şapte.
Îninte de a se urca în ultimul autobuz pentru a ajunge la timp, la muncă, cei care renunţară la Cartea ce se distribuia moca, treceau pe la geamlâcul vânzătoarei, să-i mulţumească:

- E bătaie de joc ce ne faci, tuu! Eşti cinci litere! Nu putea să o facă c…ă pe faţă, lăsă loc de bună ziua, pentru joia viitoare, când va apărea altă carte, altă coadă, poate mai scurtă în timp ca asta.

… şi alte şi alte conversaţii atât de “elevate”, încât nu am spaţiu şi timp să le reproduc acilea.
Se iscă o isterie generală, vorbeau toţi deodată, înjurau de mamă, de tată , de boc, de basescu, cu verbe, adverbe, adjective demne de cartea junglei urbane.

Fix la ora opt, cînd coada se scurtase atât de mult, încât nu mai corespundea standardului de coadă sănătoasă, maşina mult aşteptată , se opri în dreptul chioşcului, în scârţâit de roţi frânate.
Nu mai era nimeni nervos, chiar îl întâmpinară pe şofer cu salutări de bine.Toţi erau mulţumiţi că sigur vor prinde Cartea. Coada devenise uşor de de numărat. Erau 15 persoane, câte exemplare de Cărţi stabilise vănzătoarea că le va da gratis, plus Papu. El era fericit, neştiind să numere până la şaisprezece, aştepta să primeasacă pentru prima dată în viaţă, o jucărie, fie ea o carte.

Un domn bine, adică: ţinută atletică, bărbierit proaspăt, părul grizonat, stătuse înaintea lui Papu, citind, tot timpul scurs la coadă, dintr-o revistă! El fu ultimul care mai prinse Cartea junglei. Nu a plecat imediat, era de un calm englezesc, întorcea cartea pe o parte şi pe alta, poate că el dorise să ia numai ziarul.

Papu se înălţă la ferestruică , întinzând mâna în care ţinuse până atunci bănuţii şi îi ceru vânzătoarei:

- Vreau şi eu o Carte, ca aceea a lui nenea!

- Nu mai am, copile! Le-am dat pe toate!

Papu îşi dorise mult această Carte, o visase noaptea de trecu. Pe faţă i se citi supărarea, colţurile gurii se lăsă în jos, se porni pe un plâns încet, îi era ruşine să şi plângă. Lacrimile i se vărsau pe faţă, lasându-i urme cum ploaia lasă pe o uliţă prăfuită şanţuri murdare. Plângeau în el toate dorinţele neîmplinite.

Domunul elegant cu păr grizonat, ultimul care primise, împreună cu ziarul, Cartea, se apropie de Papu. Îl privi lung, îşi imagină nepoţelul care se născuse , de curând , departe în Canada. Îi întinse Cartea junglei, şi-l mângâie apoi drăgostos pe creştet.
Papu trase încet Cartea din mâinile domnului, lacrimile i se opri de îndată, o apropie încet de faţă, o sărută …

Un kil de iubire!

Să vă spun dragilor mei, ce am păţit odată. Nu credeam că mi se va putea vreodată întâmpla. De felul meu sunt atent, chiar şi când merg.

La mine în cartier, urma să se deschidă un butic, în ciuda vremurilor neprielnice pentru aşa iniţiativă. Curios din fire fiind, îi dădusem târcoale. Citisem pe un carton lipit pe geamul uşii:

În ziua deschiderii, pentru primii o sută de clienţi, vom vinde, la un preţ promoţional, iubire la pachet, cât vă doreşte inima!

A doua zi, neîncrezător în reclamă, dar mai mult din curiozitate, mă grăbisem spre butic, să intru în prima sută. Mă aşezasem, ca în vremurile alealalte, la coada unui şir lung de oameni, fiecare având în mâini sacoşe mari. Nu-mi dădusem seama de norocul de a nimeri printre primii o sută, decât atunci când venind din spate, forţa de împingere mă trecuse de uşă, şi mai mult pe sus, mă proptise în tejgheaua pe care din inerţie o depăşisem, opintindu-mă cu capul în palmele vajnicei vânzătoare. I-am simţit palmele pe obraz doar atât cât ea mi-a aplicat o forţă de reacţie care să mă aducă în poziţia verticală de cumpărător. În timpul acesta scurt, de revenire din balans, mă gâdisem că nu doar atâta vrea să însemne iubire la pachet.

–Spune-mi dom-le câtă doreşti, că am ajuns la fundul butoiului?
Nu am avut timp să-i rumeg întrebarea, i-am răspuns:

–Punem-mi un kil, nu mai mult.

Iesisem din butic , mândru cu pachetul în mână, lăsându-i pe ceilaţi din rând cu norocul care le-o fi dat să-l aibă.

În drum spre casă , mă întâlnisem, ce noroc! cu vecinul care uneori parcheaza maşina pe locul pe care toţi ceilalţi ştiu că este al meu.
-Când o să dovedeşti şi tu respectul cuvenit locului meu de parcare? – i-am zis cu satisfacţie. Demult îl aşteptam în cale. Omul nici nu m-a băgat în seamă, a dat, a lehamite, din mână.
Mai făcusem doar câţiva paşi: o femeie, cu un copil ţinut pe o mână, mă oprise. Am privit-o cu reproş, din cap până-n picioare şi retur, am dat-o deoparte, şi peste umăr i-am aruncat vorbele : – Femeie, te vad că eşti sănătoasă, ai inventarul complet. Du-te la muncă! Nu-ti este ruşine să întinzi mâna? Ea se întoarse ruşinată, legănându-şi copilu-n braţe, pentru a-i opri plânsul.

Pâna acasă, ca un făcut, ca niciodată, am întâlnit: oameni care îmi cereau să-i ajut cu bani sau cu de-ale gurii; o bătrânică, în haine curate, sprijinită de un perete, cu faţa acoperită de broboadă şi în mână cu sacoşa goală. Mai încolo, am avut cu altcineva o altercaţie. Adunasem în mine atâta nervozitate, de uitasem ce cumpărasem.

Cum de-am intrat în casă mi-am reamintit pe dată că fusesem la butic să cumpăr iubire la pachet. În pungă am văzut un pachet din hârtie cerată. L-am desfăcut cu nerăbdare: era un bulgăre de telemea uscată. Am dat să gust: brânza era fadă, şi mai era şi sărată ocnă. Gândeam dând mărunt din buze:

-Cerusem un kil de iubire! Nu?! Ce pungaş e patronul buticului ăsta nou! Vrea să se îmbogăţească pe spinare mea! He, he, he! Şi-a găsit naşul! Ia, să mă duc eu la protecţia consumatorului, să-i închidă ăia buticul! Mai bine nu! Mă întorc la locul faptei, mai întâi, să mă documentez, şi apoi…

Cum de am dat cu ochii de vânjoasa vânzătoare, i-am zis pe nerăsuflate:

-Se poate, duduie! să mă înşelaţi pe faţă? Am cerut un kil de iubire la pachet, iar când am ajuns acasă, am găsit, în ambalaj, brânză sărată. Nu se poate aşa ceva!!

Ea mi-a zâmbit larg, ca în reclama la pasta de dinţi, şi cu privirea ei , privirea mea se îndreptă pe prospectul afişat pe termopanul buticului. Cum de nu-l văzusem?

Dacă cumapăraţi iubire la pachet, nu trebuie să o consumaţi de unul singur, acasă!!
Mergeţi într-un orfelinat, sau la un azil de bătrâni. Dacă vă mai rămâne din kilul cumpărat, mergeţi la căpătâiul unui bolnav, sau la părinţii pe care de mult i-aţi uitat. Şi dacă totuşi vă mai rămâne un pic de iubire, cosumaţi-o împreună cu cei dragi…

Nu a mai trebuit să-l citesc până la capat. Un neuron de îndată mi se lumină! M-am reîntors cu privirea şi cu faţa mea schimbată, spre duduia vânzătoare:

-Aş vrea să mai cumpăr un kil de iubire la pachet! – i-am spus cu glas domol.

-Imi pare rău, domnule! Pentru astăzi nu mai avem. Incercaţi mâine la prima oră. Preţul nu va mai fi ca cel de astăzi, va fi mult mai mare …

Fără să mă vadă cineva, am cules o firimitură de iubire rămasă pe tejghea, şi am plecat spăşit spre casă, unde mă aştepta un kil de brâză sărată! O femeie cu un copil de mână îmi bara calea …

O, ce veste minunata!

El locuieste cu maicuta intr-o casuta crescuta din pamant la marginea satului. Daca il intrebi cati ani are, ridica mana cu degetele rasfirate. Apoi te intreaba : -Nu-i asa ca l-ai vazut pe taticu’ meu? De ce nu vrei sa-mi spui?      In zilele friguroase de iarna El sta in casa, unde se incalzeste cu amintirea zilelor cand mergea in partea cealata a catunului, acolo unde in timp ce maicuta muncea pentru o bucata de paine , El se juca cu Maria, fetita stapanei.
Astazi a dormit mai mult si cand a simtit caldura razelor de soare pe obraji, s-a trezit, nu-si aminteste ce a visat dar gandul i-a fugit la Ea. A baut o cana de lapte cu o bucata de paine, apoi a iesit sa se joace cu Bobita, puiul de caine, care de ceva vreme isi are culcusul pe langa casuta lor.
Se alearga unul pe altul , apoi il prinde in brate , se rostogolesc prin zapada, il lasa apoi liber, Bobita alearga saltand prin zapada, El se ridica, isi cauta ciubotica prin neaua pufoasa, se incalta si iar alearga sa-l prinda…
Dupa un timp, El si catelusul venind pe urmele pasilor desenate pe zapada, ajung la derdelusul plin de copii. Unii se dau cu saniuta, altii alearga, se tavalesc prin zapada, iar undeva la poalele derdelusului cativa copii ridica un omulet din zapada. O cauta cu privirea pe Maria dar nu-i chip sa o distinga. Se roaga de copii sa-l ia si pe el cu saniuta din deal in vale, dar nimeni nu-l bucura cu o privire macar. El lasa derdelusul, El lasa copiii, si alearga dupa Bobita care intre timp se indepartase…
Cand inserarea coborase peste sat, osteniti, El si Bobita se opresc in gradina din spatele unei case. Catelusul adulmeca aerul, apoi cu nasul pe jos intra in curte. El nu-l baga in seama, fiind atras de luminile jucause de la fereastra casei. Se apropie, se catara pe o buturuga, se sprijina cu manutele si fata de geamul rece. Cauta sa desluseasca cu privirea de unde vin acele luminite.
Cu greu prin geamul aburit o zari pe Maria, pe fetita, langa un bradut plin parca cu fulgi de zapada, cu stelute argintii , luminite care se sting si se aprind. El nu mai vazuse asa ceva, de bucurie nu mai simte nici frigul, nici foamea.
Deodata se iveste un Mos cu barba ca de nea, cu mantie rosie si o desaga pe care o aseaza langa bradut. Nu aude ce-i spune Mosul Mariei, dar o vede pe aceasta cum se uita cu ochii mari la Mosul. O vede apoi cum ea scoate jucariile din desaga de sub bradut, si le arata mamei care tocmai intrase. El il cauta cu privirea prin toata camera pe Mosul cu barba alba, dar nu-l gaseste. Deabia acum simte frigul in manutele ce se sprijineau pe geam, isi simte picioarele amortite, cu greu se desprinde de geam si cade pe spate in zapada.
Dupa o vreme apare Bobita alergand prin zapada, se opreste langa El, apoi alearga, departandu-se un pic, iarasi se intoarce, are chef de joaca. Vazand-ul ca nu se ridica , il pipaie cu botisorul pe obraz. El o vedea in vis pe Maria care ii arata jucariile aduse de Mosul cu mantia rosie. Doar scancetul catelusului il trezeste.
Deschide ochii, simte caldura aburilor din gura catelusului, isi roteste privirea, isi aduce aminte de maicuta lui, incepe sa planga, sa o strige. Catelusul de bucurie da din coada, parca ar vrea sa graiasca:’haide dupa mine”…
Se ia dupa urmele catelusului luminate de albul zapezii cazut din cerul instelat.
Intr-un tarziu zareste in departare casuta lui cu lumina palpaind la geam … o vede pe maicuta cum alearga spre El. Incearca sa alerge dar nu-l mai ajuta picioarele, simte doar ca este luat in brate si sarutat.
El se intoarce cu fata spre sat si intinzand manuta, nu stie cum sa spuna mai repede ca acolo departe in casa Mariei a vazut un bradut scanteind si un Mos cu barba alba, mantie rosie si o desaga plina cu jucarii .
Maicuta il strange din nou la piept, isi face semnul crucii, ii face semnul crucii, ii aratat cerul plin cu stele, si avand lacrimi inghetate pe obraz ii spune: ”Sa ne bucuram! Astazi s-a nascut Iisus !”.

Antologie

Fecioara Toamnei

Via cu frunzele-i strecoară lumină de toamnă, lumină caldă ca de jar.

Cu lumina ca aura Măicuţei, Via îşi îmbracă fecioria, strugure aureolat, icoană la care se închină omul, culegătorul.

Râde Via cu gropiţe în obraji de frunze, freamătă via când omul îi prinde în mâna făcută căuş strugurele-i copt, sân de fecioară.

Via tresaltă, Via se înfioară când culegătorul îi ia rodul: ciorchine cu boabe aurii pline de dulceaţa soarelui, de apa miraculoasă a pământului.

Culegătorului îi curg lacrimi de lumină, Viei lacrimi de frunze ruginii.

Struguri cu struguri, boabe cu boabe îşi dau bineţe în cada de stejar, la nunta fecioarelor.

De peste vii rămase pustii, vin fecioare în bluze de in, vin fecioare acoperite de ii.

Ele se prind de mână la horă în cadă, dansând pe boabele strugurilor care stau în grămadă.

Ele dansează pe rodul, sânul Viei, înecându-se până sub ie în mustul, sângele Viei.

Fierbe mustul, gâlgâie sângele Viei , cîntă omul, cântă culegătorul.

Râde Toamna, suspină Via, Via şi-a pierdut fecioria.

O furnica!

O furnică duce-n moşuroi un diamant jumătate,
Alte mii de surate îi dau ocol, o împresoară, ţopăie,
Sunt într-o fericire delirantă, nu par întregi la minte,
Si totul li se trage de la diamantul cu vibraţie.

Nu ! Nu la noi se întâmplă , ci în alt loc, aflat la mari depărtări, unde diamantele stau în moşuroaie, unde e greu să ajungă furnicile noastre, ar trebui să traverseze mări şi un ocean. Iar dacă pe puntea unui vapor mai vezi câte o furnică, e doar o pură întâmplare, de o întrebi, ea nu ştie, prostuţa, încotro şi pentru ce se îndreaptă.

O furnică duce-n moşuroi un grăunte jumătate,
Alte mii de de surate trag si împing cu asiduitate.
Nu sunt nebune, sunt întregi la minte,
Nu simt nivelul slab de vibraţie dat de grăunte.

La noi! Da, la noi, furnicile adună, hărnicuţele, de toate, mai puţin bobiţe de diamante. Si sunt tare frânte şi nefericite în lumea lor, aşa cum e făcută.
De dimineaţă şi până-n seară – deşi pentru un neavizat lasă impresia aflării în treabă- se ciocnesc unele de altele înt-un du-te vino încolo şi încoace, împing şi cară, umplu cămările casei: un svaiţer din pământ şi salivă, bun să crească pe el iarba.

Să nu dea Domnul să afle vreodată, ele, furnicuţele noastre, că pe alte meleaguri îndepărtate, suratele nu mai trudesc ca nebunele, ci vibrează toată ziulica de la diamantul ascuns în moşuroi.

Oare nu cumva au aflat?

Unul pe fată, unul pe dos

Până şi cuvintele refuză să intre în maşina de ţesut covoare pe fire de urzeală din biţi.

Se înscriu în trendul vremii: pieţele financiare nu mai tricotează, banii nu mai vor să circule ca suveica printre iţele războiului de ţesut.

Încurcate sunt iţele! Cine le va descurca, cine şi când va mai tricota la acelaşi război sau poate la altul?

Nu se mai tricotează, nu se mai speculează, brokerii şomează, nu mai încurajează tranzacţiile.

Nu peste tot, la noi cel puţin deocamdată, se tricotează manual, nu bob-orez ca la japonezi, ci cu un ochi pe faţă şi altul pe dos, tradiţional.

Unii au nevoie de ciorapi, alţii de saci, după buget.

Nu mai speculez, tricotez din firele: panică, prăbuşire, infuzie de capital, închidere, retragere, faliment, bursă, bănci, şomaj o haină strâmtă, la un singur rând de nasturi, care să se încheie la gât în două copci, într-o culoare care se schimbă după cum bate lumina şi vâtul, fără buzunare, o haină care va fi trendy. În Vest a început să se poarte. Nu? Din Vest ne vin toate: democraţie, prosperitate, civilizaţie, tsunami finaciar.

Luasem în râs iniţiativa EU sau UE , tot ea este, de a croşeta în direct pe Realitatea.

Spor la tricotat, unul pe faţă, unul pe dos, cu un ochi la slănină şi cu celălalt la făină!

Prima dată

Adormea cu el în gând, se trezea zâmbindu-i, nu-şi deschidea pleoapele, de teamă să nu-l piardă, îl plăcea mai mult aşa decât dacă ar fi fost aievea.

Îi plăcea să continuie visul: îşi lăsa trupul pradă mâinilor lui, mâini puternice învelite-n catifea, ele îi trezeau simţuri adormite, o căldură venea de nicăieri, învăluind-o, şerpuindu-i corpul, simţea că nu este ea, dar numai câteva clipe, apoi îl vedea plecând cu un măr mare în mână, ea îşi simţea sânii întăriţi, el din măr muşca lacom şi îi zâmbea, trupul ei tresălta.O, doamne, cum îi mai zâmbea!

Atunci, de-abia atunci deschidea pleoapele, privea speriată în jur, avea certitudinea că aşa îl va vedea, că aşa va fi şi după ce i se va dărui.

Nu, nu o va face, sau poate da , dar nu astăzi, poate mâine, mai bine mâine.

Alerga cu dorul în braţe, să-l întâlnească, uita de ea, uita de toate, uita de visul de azi-noapte, uita de mărul roşu pe care el i-l mânca în fiecare dimineaţă.

Pe o alee …

îmbrăţişarea lui îi oprea timpul în loc, nu ştia niciodată cât dura, o întinerea … Sărutul lui tandru, dulce şi prelung o făcea să se simtă uşoară, zbura… De sub picioarele ei, frunze arămii fugeau învârtindu-se vesele, martore la întâlnirea a două suflete gemene.

Pe o alee, într-un parc…

el îi şoptea că o dorea, că o dorea cu totul. Ea nu zicea nu. Ea nu zicea da. Ea dorea să-şi prelungească clipa, simţea că-i la izvorul fericirii, din care ar vrea să bea, să bea, tot mai mult să bea, …azi nu, poate mâine, sigur mâine, Ea îi va spune Lui, Da!

Adormea cu el în gând, se trezea zâmbindu-i … ieri nu a fost Prima dată.

Pe o alee, într-un parc, într-o toamnă cât un veac … pentru ea a fost Prima dată.

Legenda muntelui

De pe terasa casei, pot sa-l cuprind cu privirea, in intregime. Cred ca este singurul loc de unde ma simt egal cu el, ca inaltime. Daca Dumnezeu ar intinde o punte de pe varful muntelui pe crestetul meu, le-as oferi o cale dreapta celor care ar dori sa ajunga pe culme, fara sa se oboseasca urcand, mai ales iarna. Pentru unii, muntele ii doar prilej de catarari cu insangerari de stanci, cuceriri de piscuri si atat.

De fiecare data cand veneam in vacanta la bunici, ma jucam cu muntele, bratele-mi intinse se sprijineau tocmai pe crestetul plesuv, si ii vorbeam in felul meu:

-Ce mai faci uriasule de piatra? Nu ai amortit stand tot timpul in loc? De cand nu te-am vazut imi pari mai tanar, esti ca imparatul din poveste cu haina cu poalele verzi ce se intind peste dealuri pana langa casa . Vara te simt mai aproape! Iarna esti altfel, arati ca un mosneag, cu plete albe, mai subtirel si-ncovoiat.

Imi luam apoi inima-n dinti, ieseam pe furis din gradina, pe o cararea inchipuita, paseam prin iarba spre muntele, care cu cat ma apropiam devenea din ce in ce mai mare. Eram ca o furnica ce se apropie de musuroi. Ma opream, de fiecare data, cu teama langa o padure mare de brazi amestecati cu fagi , o padure si atat. Muntele se ascundea de mine.Cu fiecare vacanta ce trecea, pierdeam pariul cu muntele, nu ma incumetam sa urc pana pe culmele lui. Ma consolam gandind ca daca ajung acolo, ce as mai vedea altceva decat o intindere cu palcuri de verdeata pitica, printre stanci cazute parca din cer, si senzatia ca as sta pe crestetul unui urias, de unde oricand m-as pravali.

- Ce faci, vorbesti singur ? ma trezi la realitate bunicu. Haide cu mine pana la izvorul de apa sarata a muntelui. Bunica-ta nu mai are slatina pentru a inchega branza din laptele muls de la vaca. Acum esti mare, ma poti ajuta, slatina imi pare ca-i tot mai grea, cu trecerea anilor.

Este o zi friguroasa, ca mai toate zilele de iarna, de la munte, cerul de un albastru pur, zapada scartie sub bocanci. Intram in padurea de pe poalele muntelui, copacii sunt parca mai rari ca vara si stau ca niste santinele incremente in zapada. Pe cararuia spre slatina, urmarita de bunicu, merg pe urmele lui si-i ascult vorbele care sparg ritmic tacerea muntelui.

- Sa nu uiti baiete, acest munte este sfant, ascunde o fata de Rege, care vrand sa scape de urmaritorii trimisi de Imparatul care cucerise regatul, s-a ascuns intre oile unei stani si cerand ajutor Maicii Domnului, aceasta a transformat-o impreuna cu oile, intr-un grup de stanci.

Apoi o vreme tacu, se auzea doar scartaitul zapezii de sub picioare. Ma luptam cu gandurile sa inteleg destinul fetei, ascunsa in muntele pe care ar trebui cu sfiala sa pasim si doar intr-un tarziu ii auzii vorbele:

- Muntele are reguli nescrise, putini din cei care le stiu le si respecta. Muntele este viu, este vesnic cum vesnica-i lumea. Copacul ii ca si omul, unul mai inalt, falnic, frumos, altul mai stramb, garbovit, bolnavicios. Trebuie sa ne purtam cu un anumit respect fata de copac. Omul care nu-si respecta semenii, nu respecta nici padurea cu vietuitoarele si copacii ei. Cand vezi un copac cu tulpina de nu o poti cuprinde, si inalt de lasi capul pe spate sa-i vezi varful leganandu-se pe cer, sa nu uiti, a fost candva un vlastar, s-a luptat cu gerul iernii, cu furtunile si traznetele verii, coaja tulpinii i-a fost roasa de cerbi. Cand ii vine vremea, inainte de a-l taia, fa-i o inchinaciune asa cum te pricepi, copacul taiat va deveni prietenul tau, isi va accepta soarta.

Parasesc cararea si ma ghidez dupa urmele lasate in zapada de bunicul care stia, cred, si noaptea sa ajunga la izvor. Ne oprim langa o dara ruginie ce contrasteaza cu albul zapezii, ne intoarcem si urcam pe langa ea pana ajungem la un mic lac ce se ascunde sub o stanca inclinata. Inainte de a umple bidoanele cu slatina, ne asezam alaturea pe cate o lespede de piatra, sa ne tragem sufletul, si sa gustam din merindele puse in desaga de bunica.

-De ce numai izvorul acesta are apa sarata ocna ?

-Tot legenda spune, ca prin acest loc curg lacrimile acelei fiice de Rege ce a ramas pe vecie ascunsa in acest munte.

Brazii se lafaie in zapada, alaturea de fagii goi si vineti, o creanga se balanseaza, cand o pasare isi ia zborul, spargand linistea cu un tipat , ca un strigat disperat.
Umplu bidonul cu apa si cand sa-l ridic, sa-l pun in rucsac, mai sa-l scap din mana de greu ce era. Da, nu este o apa obisnuita, e mult mai grea ca apa de baut. Bunicul isi umple unul mai mare, de, sa-mi arate ca se tine inca tare.

Un urlet prelung si sinistru se isca ca din senin, bunicul imi spune ca este semnalul de adunare in haita a lupilor. Al doilea urlet se amesteca cu un zgomot asurzitor, il simt ca o bufnitura de aer rece in urechi, apoi se pierde in mai multe ecouri in vale. Ma ridic sa caut din priviri un adapost, dar el ma linisteste spunand ca-i zgomot de arma, vreun vanator sau padurarul o fi impuscat fiara. Asa o fi, imi zic in gand , usurat ca am scapat de lup.

Se lasa incet, o liniste imprejur, vad cum norii negri manaca albastru cerului, simt batai ca de ciocan in piept, imi arunc in spate rucsacul greu si pornesc dupa bunicu, pe urmele lasate la urcus.

Privirea-mi fuge pe un brad, crengile se misca si se usureaza de zapada, ma opresc, astept sa apara de sub ele ceva sau cineva, iata, se iveste un cap mic ca de vitelus cu mici cornite. Este o caprior sau un pui de caprioara, imi zic repede in gand. El paseste impleticindu-se ca si cum de-abia ar fi fatata, se apleaca, vrea sa ingenuncheze, isi ridica cu greu piciorul din fata, nu mai reusete sa-l puna-n zapada, se lasa cu picioarele din spate, se opreste o clipa si apoi cade secerata.

 
- Bunicule !!

S-a intors speriat de glasul meu.

 
-Uita-te acolo !!

Lasam desagile in carare si ne ducem sarind prin zapada pana la caprioara. Bunicu o prinde cu bratele si o ridica, sub ea ramane o pata rosie ca floarea de mac.

-Este ranita bunicule.

Ea nu mai avea putere sa se zbata, doar mugi slab, plangacios. O intoarse si o asezase usor pe zapada.

- Este impuscata in piciorul stang din spate, de acolo curge sangele. A impuscat-o un animal de om, spuse cu naduf.

El se duce sa aduca crengi mari de brad, sa-i faca o targa. Iau zapada si o pun peste rana, se umple repede de sange , o arunc, apas cu mana pe rana sa-i opresc insangerarea, se zbate si geme de durere, o las si-l strig sa vina mai repede. El injghebeaza o targa, face un pat pe care aseaza cu grija puiul, apoi ii pipaie rana deschisa.

- De unde mai curge atata sange, Doamne ?!

Nu vazusem un pui de caprioara asa de aproape ! Ii tin capul pe o palma iar cu cealata ii masez usor grumazul. Are ochii umezi, acoperiti jumatate de pleoape si coarnele abia iesite din doua smocuri de par maroniu. De ce am lacrimile adunate gata sa se reverse pe obraz? Sa nu ma vada bunicu. Mi-ar zice ca nu sunt barbat. El scoate cutitul din teaca de la brau, il opreste deasupra ranii. Se gandeste. La ce se gandeste? Infinge varful in rana, puiul zvacneste, capul lui imi scapa din maini, parca ar vrea sa ceara ajutorul cuiva, cu ultimile puteri, se zbate sub el. Ii scoate rand pe rand alicele ucigase de marimea bobului de mazare, le strecoara-n buzunar, se dezbraca pana ajunge la camasa, ii rupe o maneca, si leaga rana sa nu mai curga si putinul sange care a mai ramas.

 
- Eu am ajutat-o asa cum m-am priceput.

Se iuta la cer.Isi face semnul crucii.

- Sa ne rugam Celui de Sus sa ajungem cu ea in viata, jos lanaga poalele muntelui, la Ocolul silvic.

De sus cad, rar, fulgi mari de nea ! Un muget tanguitor de animal ce-si cauta puiul, ma indarjeste:

- Hai bunicule! Sa plecam!

Bunicu pleaca tragand dupa el crengile legate ca o targa, pe care puiul de caprioara sta intins, acoperit cu un pulovar, cu capul saltand la fiecare damb de zapada. Ninge tot mai des. Eu vin in urma lor, am un rucsac in spate si-un altul mai mic atarnand in fata, cu bidoanele pline cu slatina grea ca plumbul, din care bunica va inchega laptele de vaca.

“Sa nu uiti baiete, acest munte este sfant, ascunde o fata de Rege, care vrand sa scape de urmaritorii trimisi de Imparatul care cucerise regatul, s-a ascuns intre oile unei stani si cerand ajutor Maicii Domnului, aceasta a transformat-o impreuna cu oile, intr-un grup de stanci.”

Un muget tanguitor de animal ce-si cauta puiul, il mai aud infundat in padurea pe care o parasim in graba.

Patul din crengi de brad – tras de bunicu, pe drumeagul, acoperit de zapada, ce duce in sat- ii culcus de moarte puiului de caprioara ranit de alice.

El vrea sa-si grabeasca mersul, dar picioarele i se afunda in zapada adanca si pufoasa.

Ma tin cat pot de aproape, ma apasa greul rucsacului: apa de la izvorul de slatina.

Dupa o bucata buna de drum, ma opresc, imi intorc privirea spre munte, cu veneratie dar si cu nedumerire.

Cum de ingadui omului sa faca de petrecanie unui pui de animal, tu munte de te crezi sacru?

Cine ii alina durerea mamei ce-si vede puiul plecat pentru pururea in neant?

Cine are acces la Cartea Mare a destinelor noastre?

De ce nu-i lasat drept sacru: mama sa-si creasca puiul, sa-l vada ajuns mare si traind alaturea de perechea harazita, apoi ea parasita dar fericita poate sa se duca?

Cine sa-mi raspunda ?

Fata de Rege incrmenita in stanca semeata de pe platoul muntelui?

O irizatie circulara se deseneaza straniu pe peretele stancos al muntelui …pulseaza in ritmul inimii mele … o lumina de un albastru rupt din culoarea cerului de toamna … se desprinde, aluneca usor mangaind intinderea verde a brazilor … se opreste de-indata aproape de mine… da, nu-mi cred privirii, este un chip … de fecioara… pe obraz i se rostogolesc lacrimi, bobite de cristal … privesc in ochii albastri …chipul prinde viata …buzele se misca …vrea sa-mi vorbeasca …imi vorbeste:

- Eu sunt fata ascunsa pe vecie-n munte. Am fost sortita sa-l sfintesc cu duhul meu. Dorul de mama e mai puternic decat soarta-mi. Caut un suflet curat, sa-l las muntelui, un timp doar cat sa merg la ea in ceruri, si-apoi ma-ntorc.

- Sa nu iei sufletul puiului de caprioara! Mugetul tanguitor al mamei, nu te infioara? – nu stiu de ce, acestea mi-au fost primele ganduri.

- Vreau un suflet de copil!

- Nu! Nu! Eu vreau sa traiesc! Is nadejdea la batranete a bunicilor – imi aud gandurile lase.

Fetei ii curg pe obraz lacrimi de cristal, luciul oglinzii de azur se sparge in mii de lumini, chipul angelic dispare.

Vad un cerc de lumina albastruie care descreste, se strange tot mai mult …simt pe buze gustul sarat al lacrimilor ce-mi curg pe obraz.

Pe cine, oare, plang?

Plang chipul fetei cu lacrimi de cristal din oglinda de azur?

Plang de plansetul indurerat al caprioarei ramasa fara pui?

Plang in voie sufletul meu. Cine sa ma vada? Bunicu ?

Cand s-a departat asa de mult?

Cu privirea impaienjinita de lacrimi nu deslujesc daca merge sau ma asteapta.

Nu o sa le spun bunicilor ca mi-a vorbit fata din muntele sacru. Oricum cine are a ma creade?

Oare va mai trai puiul pana ajungem acasa !?

Piratul desertului

Intr-o tara minunata , cu toate formele de relief dotata, cu un subsol plin de minerale si comori, ar trebui ca oamenii sa fie minunati si pe masura de bogati. Dar nu, parca ii urmareste blestemul sau saracia este intiparita in gena neamului.

De cand in tara s-a instaurat democratia, din patru in patru ani, Alesii se lauda ca starpesc saracia. In ultima campanie de pomeni electorale, oamenii si-au pus increderea, pentru scoaterea tarii din marasmul ce o cuprinse, in candidatul la functia de Sef al Statului, care ii seduse cu sloganul « Sa traiti bine ! » , de fapt ii hipnotizase pe cei saraci cu duhul.

Asa ajunge un fost pirat, chiar si infatisarea il tradeaza, Sef de Stat.
Nu se inscauneaza bine, ca isi da arama pe fata, se inchipuie imparat, parca ar fi castigat tara la mezat.

De partea urata a sufletului, s-au convins oamenii cetatii, cand intre despot si alesi – cei care trebuie sa faca in Camere legi – au aparut divergente, poate si din motivul ca ei, cei alesi , se lafaiau intr-un palat luxos, mai mult grandios, fara egal in lume. Faceau legi de mantuiala ,- un alt motiv sa se supere Imparatul -, citeau textele pe diagonala, dupa care le aprobau apasand pe butoane, asezati in fotolii, ce pe multi neobisnuiti cu asemenea intesitate de munca intelectuala , ii anestezia in pauza dintre doua votari. Fostul pirat , dupa un trai auster din anii petrecuti pe mari si oceane, si-ar fi dorit ca resedinta un palat luxos, ca pentru un imparat, si nu un vechi castel, mai mult muzeu, un banuit motiv de avea invidie pe alesi.

Treaca-mearga asta, dar nu se intelegea mai bine nici cu cel pe care il numise sa conduca treburile curente ale tarii, banuindu-l de apucaturi oligarhice. Tara trebuia condusa de un om cu mana de fier si nu de un oligarh.
S-a ajuns intr-un final, de altfel previzibil, la o mare confruntare, o tranta nationala, dintre Imparat cu apucaturi de despot, intruchipat in balaur si o cohorta de trei sute douazeci si doi dintre alesii neamului, intruchipata in Sfantul Gheorghe, cu armura, sulita si cal pe masura. Aceasta analogie este pe jumatate valabila, fiindca balaurul nu a fost rapus, si nu a fost nimeni declarat invingator, din cauza regulamentului, ce nu prevede cum se procedeaza, in caz de calaretul o ia la fuga pe calul speriat de o torta aruncata-i intre picioare, de un tembel-pedeleu, un derbedeu ce privea lupta dintre boscheti.

Nu numai din aceasta pricina, poate si datorita unui blestem la scara nationala sau a defrisarilor, sau a efectelor incalzirii globale, din cauza prostiei ridicata la rang de noblete, oricare ar fi cauzele, cert e ca pamantului acestei tari nici iarba nu-i mai creste. Pamntul din sudul tarii este desertificat, zone tot mai intinse sunt inundate de nisip. Oamenii frumosi dar saraci cu duhul , cu durere in suflete, se retrag din calea nisipului desertului, in zonele deluroase si muntoase. Nu credeau ca vor ajunge iarasi sa-i spuna codrului frate.

Desertul se intinde ca o caracatita si cuprinde castelul-muzeu, iar fostul pirat nu vrea nici in ruptul capului sa-l parasesca.

Nu stiu cum de oamenii mai aveau puterea sa se bucure, de nenorocirea abatuta asupra Imparatului, care a fost pur si simplu inghitit de un ocean de nisip. N-aveau a sti ca bucuria n-o sa-i tina mult.

Apar tot felul de povesti fabuloase cu disparitii de garnituri de trenuri, care dupa ce pleacau din gara de la marginea desertului, erau inghitite de un monstru ce se repezea tocmai din zona castelului-muzeu.

Monstrul, un vierme lung de sute de metri, simte vibratiile trenului, se onduleaza nisipul ca unda de apa, creasta valului se deplaseaza cu viteza unui vultur spre prada.

Ce mai, sunt semne clare ca fostul pirat s-a adaptat la noul mediu, s-a intrupat in vierme de nisip.

Viermele de nisip sesizeaza sursa de hrana dupa vibratiile mecanice care se transmit prin nisipul desertului, manaca mult si din cauza supararii si a stresului.Se hraneste cu garnituri de trenuri in mersul lor pe sine, cu avioane inainte de decolare, cu tiruri si autoturisme insirate pe autostrada.

Intre Alesii, ce continua sa muncesca cu acelasi spor in palatul lor fabulos, un templu de facut legi in desert, si cei slabi cu duhul, retrasi in munti, legatura se face numai pe calea aerului cu elicopterul, care poate sa decoleze de pe terasa acoperisului.
Este riscant pentru alesi, sa calatoreasca cu trenul , dupa cateva garnituri ingurgitate de vierme, Camerele sunt ca si dizolvate.
Dupa ce desertul a acoperit soselele, liniile de cale ferata, garile, aeroporturile, deplasarea pe sus cu elicopterul ramane singura solutie, dar nu cu orice tip de elicopter , numai cu cel adaptat la conditiile desertului, cu filtre antinisip si doua motoare, altfel elicopterul devine o sursa sigura de hrana si delicioasa pe deasupra, pentru vierme.

Se lasase o liniste sinistra, viermele tot mai rar invalurea nisipul, nu mai avea mai nimic de hamesit, nu se satura numai cu un amarat de tractor , ce se deplasa la marginea desertului acolo unde incepea dealul.

Singura sursa de hrana pentru monstru ramane palatul cu cele doua Camere, care de la agitatia din timpul zilelor de creatie legislativa, ii produce viermelui unde telurice, care il streseaza si ii stimuleaza
glandele gustative.

Intr-una din zile, joi pe la orele amiezii, – stia viermele, din baza lui de date, ca alesii nu muncesc decat de luni pana joi-, ca din senin se invalureste nisipul desertului, o creasta uriasa se deplaseaza spre singura cladirea ramasa in marea de nisip, cu o precizie in directie, de zici ca viermele este dotat cu gps, oricum se pare ca sigur avea telefon-mobil, ca o parte dintre Alesi au parasit fara motiv sedinta, si au plecat cu elicopterele acasa, dincolo de munti.

Palatul este inconjurat de valuri inalte de nisip, ca un vartej de ape, ca o bulboana, insotite de un zgomot dat de frecarea nisipului pe nisip, se zgaltie cladirea, se inclina, sar sigurantele din tablourile electrice, miroase peste tot a ars, peretii se fisureaza, Alesii fug incolo si-n coace, unii cu ochii iesiti din orbite, de groaza, altii cu ochii inchisi, din cauza prafului nisipului sau fumului, unii incearca disperati sa urce pe terasa sa o zbugheasca cu elicopterele, ce mai nici nu mai au timp sa se inchine, ca totul este inecat intr-o mare de nisip, gura viermelui, o roata uriasa ce margineste haul, unde intunericul inghite lumina.

Dupa ce s-a retras monstrul, mult timp s-a vazut, chiar de la distanta, de pe inaltimea muntilor, o ciuperca uriasa de praf, nisip si fum de culoare cenusie unii zic portocalie, de s-a intunecat cerul.

Intr-o tara minunata , cu toate formele de relief dotata, cu un subsol plin de minerale si comori, ar trebui ca oamenii sa fie minunati si pe masura de bogati. Dar nu, parca ii urmareste blestemul sau saracia este intiparita in gena neamului.

De cand in tara s-a instaurat democratia, din patru in patru ani, Alesii se lauda ca starpesc saracia. In ultima campanie de pomeni electorale, oamenii si-au pus increderea, pentru scoaterea tarii din marasmul ce o cuprinse, in candidatul la functia de Sef al Statului, care ii seduse cu sloganul « Sa traiti bine ! » , de fapt ii hipnotizase pe cei saraci cu duhul.

Asa ajunge un fost pirat, chiar si infatisarea il tradeaza, Sef de Stat.
Nu se inscauneaza bine, ca isi da arama pe fata, se inchipuie imparat, parca ar fi castigat tara la mezat.

De partea urata a sufletului, s-au convins oamenii cetatii, cand intre despot si alesi – cei care trebuie sa faca in Camere legi – au aparut divergente, poate si din motivul ca ei, cei alesi , se lafaiau intr-un palat luxos, mai mult grandios, fara egal in lume. Faceau legi de mantuiala ,- un alt motiv sa se supere Imparatul -, citeau textele pe diagonala, dupa care le aprobau apasand pe butoane, asezati in fotolii, ce pe multi neobisnuiti cu asemenea intesitate de munca intelectuala , ii anestezia in pauza dintre doua votari. Fostul pirat , dupa un trai auster din anii petrecuti pe mari si oceane, si-ar fi dorit ca resedinta un palat luxos, ca pentru un imparat, si nu un vechi castel, mai mult muzeu, un banuit motiv de avea invidie pe alesi.

Treaca-mearga asta, dar nu se intelegea mai bine nici cu cel pe care il numise sa conduca treburile curente ale tarii, banuindu-l de apucaturi oligarhice. Tara trebuia condusa de un om cu mana de fier si nu de un oligarh.
S-a ajuns intr-un final, de altfel previzibil, la o mare confruntare, o tranta nationala, dintre Imparat cu apucaturi de despot, intruchipat in balaur si o cohorta de trei sute douazeci si doi dintre alesii neamului, intruchipata in Sfantul Gheorghe, cu armura, sulita si cal pe masura. Aceasta analogie este pe jumatate valabila, fiindca balaurul nu a fost rapus, si nu a fost nimeni declarat invingator, din cauza regulamentului, ce nu prevede cum se procedeaza, in caz de calaretul o ia la fuga pe calul speriat de o torta aruncata-i intre picioare, de un tembel-pedeleu, un derbedeu ce privea lupta dintre boscheti.

Nu numai din aceasta pricina, poate si datorita unui blestem la scara nationala sau a defrisarilor, sau a efectelor incalzirii globale, din cauza prostiei ridicata la rang de noblete, oricare ar fi cauzele, cert e ca pamantului acestei tari nici iarba nu-i mai creste. Pamntul din sudul tarii este desertificat, zone tot mai intinse sunt inundate de nisip. Oamenii frumosi dar saraci cu duhul , cu durere in suflete, se retrag din calea nisipului desertului, in zonele deluroase si muntoase. Nu credeau ca vor ajunge iarasi sa-i spuna codrului frate.

Desertul se intinde ca o caracatita si cuprinde castelul-muzeu, iar fostul pirat nu vrea nici in ruptul capului sa-l parasesca.

Nu stiu cum de oamenii mai aveau puterea sa se bucure, de nenorocirea abatuta asupra Imparatului, care a fost pur si simplu inghitit de un ocean de nisip. N-aveau a sti ca bucuria n-o sa-i tina mult.

Apar tot felul de povesti fabuloase cu disparitii de garnituri de trenuri, care dupa ce pleacau din gara de la marginea desertului, erau inghitite de un monstru ce se repezea tocmai din zona castelului-muzeu.

Monstrul, un vierme lung de sute de metri, simte vibratiile trenului, se onduleaza nisipul ca unda de apa, creasta valului se deplaseaza cu viteza unui vultur spre prada.

Ce mai, sunt semne clare ca fostul pirat s-a adaptat la noul mediu, s-a intrupat in vierme de nisip.

Viermele de nisip sesizeaza sursa de hrana dupa vibratiile mecanice care se transmit prin nisipul desertului, manaca mult si din cauza supararii si a stresului.Se hraneste cu garnituri de trenuri in mersul lor pe sine, cu avioane inainte de decolare, cu tiruri si autoturisme insirate pe autostrada.

Intre Alesii, ce continua sa muncesca cu acelasi spor in palatul lor fabulos, un templu de facut legi in desert, si cei slabi cu duhul, retrasi in munti, legatura se face numai pe calea aerului cu elicopterul, care poate sa decoleze de pe terasa acoperisului.
Este riscant pentru alesi, sa calatoreasca cu trenul , dupa cateva garnituri ingurgitate de vierme, Camerele sunt ca si dizolvate.
Dupa ce desertul a acoperit soselele, liniile de cale ferata, garile, aeroporturile, deplasarea pe sus cu elicopterul ramane singura solutie, dar nu cu orice tip de elicopter , numai cu cel adaptat la conditiile desertului, cu filtre antinisip si doua motoare, altfel elicopterul devine o sursa sigura de hrana si delicioasa pe deasupra, pentru vierme.

Se lasase o liniste sinistra, viermele tot mai rar invalurea nisipul, nu mai avea mai nimic de hamesit, nu se satura numai cu un amarat de tractor , ce se deplasa la marginea desertului acolo unde incepea dealul.

Singura sursa de hrana pentru monstru ramane palatul cu cele doua Camere, care de la agitatia din timpul zilelor de creatie legislativa, ii produce viermelui unde telurice, care il streseaza si ii stimuleaza
glandele gustative.

Intr-una din zile, joi pe la orele amiezii, – stia viermele, din baza lui de date, ca alesii nu muncesc decat de luni pana joi-, ca din senin se invalureste nisipul desertului, o creasta uriasa se deplaseaza spre singura cladirea ramasa in marea de nisip, cu o precizie in directie, de zici ca viermele este dotat cu gps, oricum se pare ca sigur avea telefon-mobil, ca o parte dintre Alesi au parasit fara motiv sedinta, si au plecat cu elicopterele acasa, dincolo de munti.

Palatul este inconjurat de valuri inalte de nisip, ca un vartej de ape, ca o bulboana, insotite de un zgomot dat de frecarea nisipului pe nisip, se zgaltie cladirea, se inclina, sar sigurantele din tablourile electrice, miroase peste tot a ars, peretii se fisureaza, Alesii fug incolo si-n coace, unii cu ochii iesiti din orbite, de groaza, altii cu ochii inchisi, din cauza prafului nisipului sau fumului, unii incearca disperati sa urce pe terasa sa o zbugheasca cu elicopterele, ce mai nici nu mai au timp sa se inchine, ca totul este inecat intr-o mare de nisip, gura viermelui, o roata uriasa ce margineste haul, unde intunericul inghite lumina.

Dupa ce s-a retras monstrul, mult timp s-a vazut, chiar de la distanta, de pe inaltimea muntilor, o ciuperca uriasa de praf, nisip si fum de culoare cenusie unii zic portocalie, de s-a intunecat cerul.

Patania zeului pitic BES

Zeii se hotărâra sa părăsescă Pământul. Trufia oamenilor depăsise orice limită. Nici vorbă de orfande. Se intrezărea chiar răzvrătirea oamenilor.
Intr-o zi mohorâtă, zeul zeilor, TINIA, ii chema pe cei 12 zei care alcătuiau consiliul, pe cel mai înalt munte, unde oamenii nu puteu sa ajungă.
Să nu credeti că au fost scurte dezbaterile, au durat zile si nopti.
Au fost si propuneri de a nu-i lăsa de izbeliste pe oameni:
- Eu as vrea sa rămân, mai este un dram de sperantă, au nevoie de întelepciunea mea, îndrăzni un zeu să cuvânte.
- Nu trebuie să-i părăsim de tot. Oamenii nu pot trăi numai în ură si dusmănie, au nevoie de iubirea mea, prinse curaj a spune, un alt zeu.
Toti asteptau de la intelepciunea universului, zeul zeilor , o solutie. Intr-un târziu TINIA a hotarât sa rămână un singur zeu, care sã întruchipeze iubirea, dragostea , intelepciunea, binele si să aibă înfatisarea unui pitic, pentru a nu mai atrage invidia oamenilor.
A transmis datele unei entităti creatoare, care lucra de zor pe o altă planeta din Univers. A fost un proiect greu dar până la urmă s-a născut zeul pitic cu numele BES, care a sosit pe Pământ călare pe un meteorit.
Inaite de a părăsi Pământul, zeul suprem TINIA l-a chemat pe BES si i-a spus că la vremea vremii se va întoarce pentru a vedea dacă solutia aleasă a fost bună si de folos oamenilor. Nu i-a spus ce va păti, dacă nu va fi multumit.
Zeul pitic BES nu a avut viata usoara printre oameni. S-a incărcat cu toate necazurile, bolile, păcatele si fărădelegile oamenilor, asa incât ajunsese la vremea acestei povesti să arate ca un monstru. Ati vazut un pitic monstru?
BES avea capul jumătate cât trupul (avea creier deosebit de mare, pentru a găsi solutii la toate solicitările oamenilor), ochii iesiti din orbite (trebuia să stea mai tot timpul treaz, iar când mai apuca să doarma, ii avea tot deschisi), urechi mari de măgar, barba din câlti, dintii mari si rari, solzi pe spate, pene pe mâini, păr de leu pe burtă, coadă lungă si la capat cu un smoc de păr, intr-un cuvânt era un monstru. Mai putea sa fie invidiat de oameni? Nici vorbă.
In clipele lui de răgaz,si avea tot mai multe in ultimul timp, oamenii aproape ca-l uitasera, BES avea mustrări de constiinta, nu era multumit, oamenii nu erau mai buni decât in vremurile când zeii hotăraseră să-i părăsească pe oameni.
In această stare l-a găsit zeul TINIA când s-a intors pe Pamânt.
Nu i-a fost greu să-si dea seama că solutia aleasă nu a dat roade.
Văzând hidosenia de BES, a avut sentimente de mila, de compătimire, amestecate cu dorinta fermă de a salva in ultimul moment prestigiul zeilor.
A decis sa-l faca dispărut din fata oamenilor pentru totdeauna.
In calitate de stăpân absolut a chemat o creatura inteleaptă, care se odihnea pe o planetă de la marginea Universului, căreia i-a cerut să realizeze holograma lui BES pe care apoi să o transfere in creierul acestuia, impreună cu o sursa coerenta de lumină. Creatura a luat imaginea lui BES pe o placă fotografică si a plecat pe o planeta vecină cu Pământul pentru a procesa imaginea si apoi să o implementeze in teasta, incăpăatoare de altfel, a piticului.
Dupa ceva vreme,zeul pitic BES era pe o insula exotica, când văzu o străfulgerare (atât cât a mai apucat sa vadă). Un fulger il lovi in frunte , intra in capul lui urias iar pe partea opusă iesi un pic de fum. Cât era el de zeu se pierdu cu firea, căzu pe spate cu mâinile si picioarele tepene spre cer, unde ochii lui bulbucati repera un nor negru, care incetul cu incetul se apropie si pe măsură ce se apropie, mai intâi se vedea ca in ceată, apoi tot mai clar până imaginea se opri la un metru deasupra lui. BES il vede pentru prima dată pe BES in toată hidosenia lui si nu-i vine sa creadă. Se freca pe ochii bulbucati (a suportat greu durerea-i pricinuită ), se uita la dreapta si-l văzu pe BES cum se uită la dreapta. Se ridica repede pe picioarele lui scurte si butucanoase, scutura capul, se uita in spate, il văzut pe BES cum se uită in spate. Atunci se infurie, se intoarce si da să-l prindă de gât, să-l sugrume cu labele lui uriase si puternice, să se termine tot cosmarul. Nu avusese, până să-l trăznească acea lumină albastră, asemenea gânduri ucigase.
Pe masura ce BES alerga spre aratarea din fata lui, aceasta se depărtă si rămanea tot timpul la aceiasi distantă atât cât să nu-l poată prinde de gât. Din acel moment BES nu a mai raspuns la chemarile oamnenilor, atâtia cât mai stiau cum sa-l cheme in ajutor, fiindca alerga zi si noapte după monstrul din fata sa.
Astfel BES isi consumă si ultimul nivel de energie, mai apucă să se prindă de o liana care se rupse si astfel căzu peste Dionaea muscipula, o planta lacoma , care nu iarta nici o vietate care ii cade in plasa. Nu se stie ce s-a intanplat , planata l-a devorat pe zeul pitic sau acesta a consumat-o ca pe o ultima speranta de a-si incarca nivelurile energetice. Zeul zeilor isi retinu cu greu o lacrima, se intoarse pe cel mai inalt munte, unde ii convoca pe cei 12 zei-consilieri. Mijeau zorii unei noi ere, urmând să se decidă, pe Pamânt sau pe o altă planetă.

Sfarsitul erei

Nava fotonica, o sfera imensa de lumina, apartinand unei supercivilizatii,se indreapta spre Terra, in cadrul programului ENDUZE.
Traiectoria navei este supravegheata de un sistem expert, un sistem cu inteligenta artificiala, legat de puncte stelare. Ultima corectie severa s-a aplicat la intrarea in Calea Lactee , galaxie de o forma aparte fata de forma spirala a galaxiei Andromeda.
Dupa o distanta de 9999 de ani lumina, nava a intrat in sistemul planetar in care se gasea Terra ,la peste 20000 ani lumina de centrul galaxiei.
Dupa efectuarea cu succes a acestei manevre , capetenia expeditiei, MU aflat in modulul de comanda, s-a lasat cuprins de un lichid gelatinos cu irizatii, de forma unui fotoliu, care ii coferea o stare placuta si ii facilita conectarea activitatii cerebrale la celealte compartimente ale navei.
Undele alfa ale creierului sau au comandat afisarea hartii sistemului Solar . Harta , de fapt o holograma, umpluse tot spatiul modulului. MU se afla printre planete, de fapt planetele veneau spre el si nu i-a fost greu sa recunoasca imaginea holografica a Terrei. Undele cerebrale teta i-au adus imaginea foarte aproape, avea sentimentul ca tine casa stramosilor lui ,vechea civilzatie Maya. Aceasta slabiciune l-a parasit imediat,venise sa indeplineasca o misiune.
A cerut actualizarea ceasului planetei, care s-a afisat instantaneu. Ceasul, pus la zero dupa ultima expeditie, indica acum 25996 rotatii in jurul Soarelui. MU mai avea un ragaz de 4 rotaii pentru a indeplini cerintele programul ENDUZE , sfarsitul erei si inceputul unei noi ere de 26000 ani.
Gandurile , de fapt semnale sub forma de unde erau instantaneu transmise cybermunilor aflati in diferite compartimente de lucru ale navei. Cybermun, un semi-om , sistem bio-opto-electronic de stocare, prelucrare , transmitere, receptie, afisare de date si informatii.
La comanda stapanului si-au indreptat sistemele de cautare si captare spre Terra. Printr-un proces de baleiere a fiecarei portiuni a planetei se receptioneaza semnale despre campul electromagnetic al planetei, despre campurile bioenergetice ale oamenilor , a tuturor vietuitoarelor.
Urmeaza un proces laborios de prelucrare si formare a bazei de date.
Memorii uriase inmagazineaza spectrele fiecarei fiinte de pe Terra. Amprenta spectrala este particularizata prin unda modulatoare a purtatoarei. Frecventa purtatoare este de fapt frecventa de pusatie a planetei si are valoarea de 7.83 Hz. Modulatoarea este un sir de impulsuri a caror frecventa copiaza de fapt ADN-ul uman, gandurile si activitatea creierului.
Noianul de date si informatii, dupa procesare, se transforma pentru fiecare om intr-un fisier binar al bazei umane de date.
Echipa de experti condusa de MU, in urma analizei si sintezei bazei de date, va trebui sa modeleze ADN-ul fiintelor ce vor popula Terra in noua era.
MU a lasat pe cybermuni sa-si finalizeze treaba primita, a apasat pe bratara, lichidul l-a invaluit copiindu-i forma, pulsand o lumina slaba de culoarea levanticai .