Foaie pentru minte

S-a născut lângă Amur (3)

Nicu — Wed, 14 Sep 2011 13:05:54 +0000

3. Pâcla Amurului

Pe cerul de un albastru deschis nu era niciun nor. Soarele dimineţii acelei zile de sfârşit de aprilie lovea, cu razele lui, geamul casei. Un şuvoi de lumină aurie poposi pe leagănul copilului. Căldura luminii, ca şi căldura dorului de mamă, mângâia copilul, mângâia obrăjorul lui Mitenka. El adormise spre ziuă. Plânsul îl obosise. Plânsese toată noaptea. Luminei, ce o simţise ca pe un sân de mamă, bebeluşul îi răspunse instinctiv printr-un zâmbet abia schiţat şi un sughiţ. Burtica îi era goală. Nu mai avea putere nici să plângă. Dragostea razei de soare îi era lapte, căldura îi era mângâiere. Deschise pentru o clipă ochii, erau rotunzi şi albaştri, apoi îi închise la loc. Îşi ţuguia buzele, îşi sugea limba, visa că era cu guriţa la sân. Îşi scoase mânuţele, ele fuseseră legate pe lângă corp cu o faşă, ca să prindă cu ele acel sân pe care instictiv şi-l imagina. Mânuţele căutau cu neastâmpăr, ele nu păreau că fac altceva decât că se agăţau de acel şuvoi de lumină, o punte între geam şi leagăn, între el şi bunul soare. Această stare ce-l cuprinse pe copil, ca şi fericira, nu poate să ţină o veşnicie. Leagănul şi casa, cu ele, pământul se rotise faţă de soare, atât cât razele calde să fugă de pe faţa îmbujorată a copilului. Asta simţi şi el. Se răsuci în leagăn. Întoarse capul într-o parte, reveni, apoi, îl întoarse în cealaltă parte. Deschise gura. Scâncea, plângea. Avea un plâns ca un mieunat.

Mama – mamă, de puţin timp, a lui Mitenka, mamă fără de voia ei- căzuse într-un somn adânc, tot spre ziua, după ce se linişti şi copilul. De oboseală, venită nu atât de la treburile casei, cât de la stările sufleteşti prin care trecuse după acea zi când îl primise în casa ei, ajusese să vorbească prin somn. Avea un somn agitat. Cine poate bănui ce vise avea? Poate că în vis îl căuta pe bărbatul ei, Yuan. El plecase cu armata „albilor” în ţinuturile din vest, spre lacul Baikal. Se făceau aproape doi ani de atunci. Nici o veste nu primise de la el. Circulau multe zvonuri. Unul i-a întors sufletul pe dos – Amiralul Kolceak, cel care luptase cu „armata albă” împotriva „armatei roşii”, cea care voia să pună stăpânire pe întreaga Rusie, ar fi fost prins şi omorât. De când auzise această veste, pierduse orice speranţă să-l mai vadă în viaţă pe omul ei.
„ Nu! Nu! Nu pleca! … Yuan întoarce-te! …Fetele te aşteaptă!…Amurul, da… Nu-mi trebuie aur!… Lasă-l şi vino acasă!… Nuuu! Lasă sabia! … De ce? ” Ea plângea prin somn.

Plânsul cu sughiţuri ale copilului din leagăn o trezise. Deschise, cu greu, ochii. Îi şterseră cu amândouă mâinile. Palmele se umeziseră. Acum îşi aduse aminte ce visase. Îi era ruşine că plânsese. Nu vrea să o vadă fetele ei. Oricum, ele nu au cum să o vadă, ele dorm încă în patul de alăturea.
Dă să descidă ochii, însă nu putu, îi închise repede. Era prea multă lumină în casă. Era prima zi cu soare a începutului de primăvară. Gândul îi fugi din cameră, afară pe ogorul care aşteapta să fie scormonit cu plugul de lemn şi însămânţat. Se întoarse, cu gândul, înapoi în casă. O întoarse plânsul tot mai tare al copilului din leagăn. Se dădu jos, repede, din pat. Era numai în cămaşă. Luă copilul din leagăn. Îl duse uşor la piept. Îl legăna. „ Mitenka, Mitenka, taci cu mama… Ce să-ţi dea mama?… Nu are mama lapte!” Căldura femeii şi vorbele ei şoptite îl liniştiră pe copil.

- Hai, sus leneşelor! Scula-ţi-vă! E soarele sus! De sub plapumă apar doar feţele lor pe jumătate. Aşa, par a fi a două pisici. Clipesc des din ochi. Zâmbesc. Au motive. Dormiseră pe săturate.

- Cha Ni du-te şi fă focul. Shu Ni, tu să mulgi caprele. Eu mă duc cu Mitenka…, ştiţi voi, unde! ” De când le-am spus că mă duc cu el la vecina ca să-i dea să mânâce lapte de la sân, nu mai scap de întrebările lor”

Zhena ieşi afară din casă. În spate, ducea un coş împletit din paie. În coş aşezase copilul. Ea se oprise în prag. Era uimită. Nu mai văzuse aşa ceva, vreodată. Doar până la a treia casă, mai la vale, totul era la vedere. De acolo mai în jos, până departe, de unde se vedea altădată apele Amurului, totul era acoperit de ceva alb, ca o pânză albicioasă, vălurită. Păreau vălătuci de bumbac, ca o mare de lapte. Din cer, norii căzuseră pe pământ. Din acea mare albicioasă se stârniră, nu deodată, lătratul câinilor, cotcodăcitul găinilor, behăitul caprelor. Se auzeau vagi frânturi de glasuri.
Zhena ieşi în uliţă. Făcu câţiva paşi spre stânga pe uliţă. Se opri. Din acea pâclă albicioasă, văzu cum iese un câine. Îl văzu cum miroase cu botul, parcă căuta ceva, când prin aer, când pe jos. Apoi se opri şi se întoarse de unde apăruse. După un timp iară apăru cu botul mişunând pe jos şi dând din coadă. Zhena nu-l mai văzu. Privirea ei fugi mai jos, deasupra mării albicioase. O arătare neagră, părea o căciulă, plutea pe valurile albe ale pâclei. Venea spre ea. De sub acea căciulă apăru o faţă negricioasă. Era totuşi departe. Ea nu putea să desluşească fruntea, ochii, nasul, gura. Vedea o faţă de om, prinsă între căciulă şi o barbă lăţoasă şi neagră. Ar fi crezut că a fost într-adevăr o arătare, dacă nu şi-ar fi ascuţit privirea pentru a căuta şi trupul prin acea perdea albicioasă. Un timp asta văzu: o jumătate de om, de la mijloc în sus, venea pe uliţă în sus, legănându-se, stânga, dreapta, ca o haină bătută de vânt. Ea a prins curaj, sau poate altceva o întări, şi făcu câţiva paşi în jos pe uliţă. Se opri din nou. Apele mării lăptoase se retrăseseră. Rămase pe uscat un om călare pe un cal. Omul avea privirea în jos. Capul i se legăna. Părea că doarme. Era mic de statură, părea un copil. Avea pe el haine de o culoare indecisă, erau murdare, purta o scurtă încinsă cu o curea lată de care era legată o sabie lungă. Vârful tecii atingea calul, se sprijinea pe pulpa piciorului din spate. În picioare, omul acela avea cizme vechi, scâlciate. Calul de sub el nu era mare, era pe măsura stăpânului. Căinele se opri şi scoase un lătrat. Călăreţul struni calul. Calul scoase apoi un nechezat scurt. Câinele se întoarse şi trecu pe sub cal. Zhena, femeia cu copilaşul în spate, continua să privească pe omul acela care i se ivise din nori. Văzu cum călăreţul înghionti calul cu vărful cizmei. Calul zvâcni, îşi scutură capul, dar, la fel de încet mergea. Femeia nu-l recunoscu pe călăreţ. Era Yuan.

Mitenka, bebeluşul, plângea. Plânsul lui aducea a ceva de jale. Prin coşul de paie, el nu simţea căldura ca atunci când l-ar fi ţinut la piept. O adiere de vânt duse frânturi de plânset până la urechile călăreţului. El îşi ridică privirea. De-abia acum el o văzu. Văzu cum o femeie se uita lung spre el. O recunoscu. Era femeia lui, Zena. De când nu o mai văzuse? I se păru că trecu o veşnicie. Nu crezuse vreodată cât timp a fost plecat că va mai rămâne în viaţă ca să o vadă pe ea, ca să-şi vadă fetele. Se gândea la ele de fiecare dată când îi şuierau gloanţele pe lângă cap sau atunci când îi trecea tăişul săbiei prin faţa ochilor. A avut noroc, doar atât, nimic altceva. Ultima dată căzuse cu tot cu cal într-o râpă. Se duse la vale rostogolindu-se, şi el şi cal. Se opriseră în apa rece a lacului Baikal. El reuşi să se prindă de coama calului. Calul îl scoase la mal. Au mers apoi, pe marginea lacului, multe nopţi, ziua se ascundea să nu fie văzut de duşmani, de oamenii din armata celor care îl omorâseră pe ţar. A lăsat marginea lacului, a intrat în munţi. A mers prin văi de munte. A urmărit albia unui râu. Aşa a ajuns după zile şi nopţi la apele fluviului Amur. De aici i-a fost uşor. Găsise o casă părăsită într-o margine de pădure. Oamenii plecaseră, doar un câinele rămase, cu speranţa că ei se vor întoarce. Acolo, cu ce găsi în acea gospodărie, reuşi să facă o plută din buşteni… Aşa au venit pe apele Amurului, pe o plută, toţi trei, Yuan, calul şi acel câine… “Zhena…”

- Zhenaaa!

Dădu frâu calului înghiontindu-l cu vărful cizmei. Calul zvâcni, îşi scutură capul, dar, la fel de încet mergea.

Auzind acea voce ce o strigase, Zhena tresări. „ Yuan?” Ea nu mai credea că-l va mai vedea vreodată. Doar ieri oamenii din sat se îngrosizeră ce văsuseră, aşa cum o femeie îi povesti ei. În apele tulburi ale Amurului pluteau oameni şi cai înecaţi, cu burţile în sus printre butuci, haine militare, roţi de căruţe… Apa Amurului era mânjită cu sânge. Voi asă-l strige. Aude plânsetul copilului. „ Cum îi voi spune? Mă va crede? Nu poate fi al lui, sunt doi ani de când a plecat de acasă. Îi va fi greu să creadă adevărul: o femeie deportată, o puşcăriaşă mi l-a adus acasă. Îl ştie cât de impulsiv este. Se mânie din te mir ce.” Într-o clipită îşi aminti visul de cu noapte. „Mai bine mă întorc în casă. Călăreţul acela îmbrăcat în straie de cazac nu este omul meu, Yuan”
Zhena se întoarse şi intră pe portiţa rămasă deschisă. Dar, nu făcu decât doi paşi. Se opri. Auzise un foc de armă. Se întoarse. Dinspre susul uliţei venea un călăreţ. Fugi şi se piti lângă gardul împletit din nuiele. Prin găurile gardului prinse cu privire: şapcă cu cozoroc, mustaţă blondă, guler de blană, un epolet, mâneca hainei, pantalonul kaki cu o linie roşie, cizmă de pile, scăriţa, burta calului… Atât văzu, Zhena, într-o clipită cât a durat trecerea acelui om şi cal prin dreprtul privirii ei. Se ridică să vadă peste gard. Atunci copilul începu iarăşi să plângă.
Călăreţul ce de-abia trecu mai înjos de ea, trase de hăţuri şi se săltă în şa. Calul se ridică pe picioarele din spate, se cabră, apoi se lăsă cu piciorele din faţă în pietrişul uliţei. Tropăia nu voia să se întoarcă. Călăreţul se răsuci în şa şi se uită să vadă de unde venise acel zgomot: un plânset de copil. Calul se răsuci după stâpân. Acum se putea vedea, ofiţerul avea la chipiu o insignă metalică, o stea roşie cu cinci colţuri. Era un ofiţer al armatei bolşevice. Femeia nu văzu asta, de frică se lăsase pe vine, lângă gardul de nuiele. Printr-o gaură de gard mai văzu o mână ridicată, apoi lăsată până la nivelul umărului şi îndreptă spre casa ei. Militarul întoarse calul nărăvaş, trase iarăşi un foc de armă, şi-o luă la galop în jos pe uliţă. Femeia se ridică repede şi se uită peste gard, după el. Calul şi omul cu caschetă tocmai atunci erau înghiţiţi de norii de ceaţă, exact acolo de unde apăruse mai înainte acel călăreţ, pe care pentru o clipă i s-a părut a fi omul ei, Yuan. Apoi privirea femeii se îndreptă, fără voia ei, spre dreapta, în susul uliţei. De ce văzu se înspăimântă. Îşi duse repede mâna la gură. De sus, din pădurea de pini şi mesteceni, alergau spre sat mulţi oameni cu săbii şi puşti lungi în spate, unii pe jos, alţii călare. Caii nechezau, oamenii scoteau chiote. Unii, după felul cum era îmbrăcaţi, semănau cu cel care trecuse înaintea lor. Îşi dădu seama că este în pericol atunci când văzu doi călăreţi că sar peste gard pe ogorul aflat mai sus în spatele casei.
Ea o luă la fugă spre uşa casei. Intră val-vârtej. Fetele o priveau speriate. În timp ce-şi scotea coşul din spate în care bebeluşul plăngea de se îneca, le spunea fetelor să intre repede sub pat.
- Daţi capacul de sub pat la o parte, coborâţi în beci, repede! Vin şi eu!
Se uită prin casă, să vadă dacă poate să ia ceva. Nu găsi lumânarea. Căuta oala cu lapte. Oala în care trebuia să fie lapte proaspăt muls, era goală. De afară, de undeva din spatele casei auzi zgomote înfundate ca nişte trăznete. Erau focuri de armă. Luă copilul sub un braţ, se lăsă pe vine, apoi târâindu-se pe burtă se băgă sub patul sub care şi fetele ei intraseră.

……………..
Pinggg! Salutări de pe Amur!
Gabriela Savitsky, Maria Barbu, CELLA, Caius , Octavian Blaga

Filed under: literatura Tagged: Amur, armata albilor, armata rosie, Baikal, Cha Ni, Shu Ni, Yuan, Zhena

S-a nascut langa Amur (2)

Nicu — Tue, 02 Aug 2011 12:15:37 +0000

Deşi privită de afară casa pare sărăcăcioasă, pe dinăuntru e chiar arătoasă, de n-ai zice că în ea ar putea să locuiască oameni cu o stare socială, aflată pe treapta de jos a ierarhiei sociale. Va mai dura până schimbările sociale promise de revoluţia bolşevică vor prinde viaţă. Înaintea acestei familii modeste, locuise acolo un rus get-beget, un marinar hoinar, care îşi risipise averea pe unde umblase, prin lumea largă. Doar la bătrâneţe se întorsese ca elefantul bătrân la cimitirul de oase.
Casa are o cameră mare, ca întindere, cu tavanul mai jos, cam la doi metri de podea. Dacă ai intra, mai întâi ar trebui să deschizi o uşă masivă din lemn de stejar, apoi te-ar lovi imaginea a două paturi mari – acoperite de cuverturi din pânză ţesută, viu colorate, plapume şi perne- iar între paturi o masă din lemn gros, lustruit. În stânga dai cu ochii de o sobă din cărămizi roşii, lucioase, cu prichici şi cuptor, toate de-a lungul peretelui. În dreapta, în spaţiul dintre pat şi uşă ai putea zări un dualp din lemn masiv – pătat, murdar, i se mai vede luciul doar pe ici pe colo, cândva fusese ceva de lux- şi o bancă pentru găleţile de apă, deasupra lor, agăţat în perete, un dulăpior, cu două uşiţe, pentru tacâmuri. Pe partea opusă, în spaţiul dintre celălat pat şi cuptor vezi un leagăn pentru copii- o covată agăţată în furcile a doi stâlpi de lemn înfipţi într-o blană de lemn arcuită, astfel ca la cea mai uşoară atingere el să balanseze, ca pendula unui ceas de perete. Covoarele ţesute, bătute în cuie pe cei doi pereţi opuşi, cum priveşti de la uşă, au şi menirea de a acoperi denivelările pereţilor coşcoviţi. În mijlocul tavanului, de un cui îndoit, stă agăţată de trei lanţuri din zale de aramă o lampă de iluminat, cu gaz. Privind pe jos, te-ai aştepta să vezi pământ, lut, cum erau mai toate casele de oameni nevoiaşi. Dar, nu, este pardosită cu scânduri de brad vopsite într-o culoare maro-închis. În colţul camerei, sus lângă tavan, spre răsărit, e agăţată în trei cuie o icoană creştină, peste care, femeia acestei case, puse o pânză cu semne ciudate, nu erau latine, nici chirilice…
Casa mai are o încăpere, perete în perete, spre nord, acolo unde stau doar trei capre şi un ţap.
Camera de locuit ţine loc şi de bucătărie. Şi vară şi iarnă le este cald celor ce vieţuiesc în ea.
Pe marginea plitei e un samavoar -ai putea distinge, dacă ai privi mai atent, aburii cum ies sub formă de fuioare- iar lângă samavoar e o oală de lut cu lapte fiert, lapte de capră. Pe mijlocul plitei încinse este întinsă o foaie de aluat, un amestec de făină, apă şi sare, pusă la copt. Aceasta este pâinea casei, pâinea cea de toate zilele.
Cu această turtă şi cu o farfurie cu lapte de capră, femeia trebuia să astâmpăre în acea dimineaţă foamea copiilor ei, două fetiţe frumuşele, ca şi mama lor- cu o faţă ovală, de culoare gălbuie, şi cu ochi înguşti ca de pisică.

Când se auzi hărmălaia de afară- stârnită de lătratul câinilor, din sat, ca răspuns la strigătele de ajutor ale unei puşcăriaşe care venea alergând dinspre pădure, având sub pufoaică un copil ce abia se născuse, şi pe care ea îl năşise, urmărită de un soldat înarmat- femeia pregătea pe plita încinsă o turtă pentru masa de dimineaţă. Auzind zgomot de poartă deschisă, semn că cineva intra în ograda casei, femeia lăsă turta pe plită şi ieşi repede afară să vadă cine vine şi de ce se stârni lătratul căinilor.
Fetiţele ei, uitând de foame, se opriseră din plânsul smiorcăit, şi se luară după mama lor ţinându-se strâns de pantalonii ei largi, ca o fustă, deoparte şi de alta.
Mama şi cele două fetiţe nu mai făcură nici un pas de acolo unde ajunseră în pragul casei, căci se treziseră că o femeie – aşa părea dacă o priveai de aproape, altfel, după cum era îmbrăcată, cu căciulă şi pufoaică, jurai că era bărbat- le barase calea. Era urcată deja pe a doua treaptă, şi ultima, a scării din piatră. Era speriată, avea o faţă îngrozită, pe mâini ţinea un copil – un boţ de carne, vânăt. „Fie-ţi milă. Astăzi s-a născut. Mama lui nu mai trăieşte, a murit la naştere „.
Dar, nici nu mai aşteptă răspunsul că şi-i puse copilul în braţe, mai mult aruncându-i-l. Mama celor două fetiţe ar fi putut să-i dea copilul înapoi, dar, nu, ea a o întrebă cum îl cheamă. „ Mihail… ” a înţeles ea, din ceea ce a mai apucat să-i răspundă acea femeie cu căciulă şi pufoaică. Soldatul, o namilă de om, intrând val-vârtej în ogradă ( se pare că nu văzuse copilul, sau dacă îl văzuse, nu-l interesă, din simplu motiv că nu era înregistrat în efectivele deţinuţilor, nu avea număr matricol, nu-l avea în consemn), înşfăcă pe femeie, o scoase afară din ogradă, mai mult târâind-o. Aşa cum era trasă pe jos, ca pe un câine, acea femeie a mai apucat să strige că o să mai treacă să vadă copilul. Soldatul cu femeia prinsă strâns de o mână ca într-un cleşte, dispăruseră pe uliţă, înapoi de unde ei veniseră, înspre pădure. Câinii nu-i mai lătrară.
Un timp -pentru pruncul nou-născut o veşnicie- a mai rămas în prag încremenită ca o statuie, o sfântă treime a umilinţei, a milei: mama şi cele două fetiţe…
Un foc de armă, de undeva dinspre pădure, o cutremură într-atât de tare pe femeia din pragul casei, încât aceasta trebui să accepte ceea ce i se adusese- de fapt nici nu a mai avut cum să se împotrivească, să refuze acel copil- şi nu a mai avut ce face altceva mai bun decât să intre repede în casă.
De frică, nu mai avu timp să se întoarcă cu faţa, intră cu spatele, pentru a le trage mai repede după ea şi pe cele două fetiţe care se ţinuseră strâns de şalvarii ei.

Se duse, val vârtej, spre cel mai apropiat pat, unde aşeză pruncul. Acesta nu arăta frumos, era doar un copil nou născut -pe faţă, pe corp, avea urme de sânge, era roşu şi vânăt. Avea ochii închişi, pumnii strânşi, faţa schimonosită. Era băiat! Femeia din instictul de mamă, îi arse o palmă la funduleţ- cam tare pălitura, dar, îi prinsese bine copilului- acesta scoase un ţipăt şi apoi se puse pe plâns, aşa cum plâng copiii mici, de-abia născuţi: Oaa! Oaaaaaa!
În casă se făcu mult fum… turta fusese uitată pe plită. Fetiţele plângeau şi ele, nu se ştie de ce , de foame, sau plângeau ca să-i ţină isonul pruncului nou sosit.
Mama turnă ceai cald, din samavoar în copaie, apoi mai adăugă apă până simţi cu cotul mâinii că baia era potrivită de cald. Căută în dulap ceva de înfăşat copilul, găsi cârpele care rămăseseră de pe vremea când fetiţele ei fuseseră prunci. Întinse o pelincă pe pat, lângă copaie. Luă copilul şi-l lăsă uşor în apa călduţă ţinându-l tot timpul pe palmă. Cu celaltă mână rămasă liberă îl spălă cu mângâieri uşoare pe cap, pe faţă, pe piept, pe mânuţe şi picioruşe. Copilul nu mai plângea, scâncea, căutând cu guriţa să prindă ceva… era timpul să i se servească prima masă de la venirea lui pe lume.
În tot acel timp, fetiţele se opriseră din plânset. Aveau feţele palide, ai fi spus, privindu-le, că sunt anemice. Dar, nu! aşa le era sămânţa. Cu părul negru cărlionţat, cu faţa ovală, cu nasul mic ţi drept, cu ochii puţin deschişi-două linii negre sub frunţile lor înguste- fiecare dintre ele aduceau mai mult cu tatăl decât cu mama. Părinţii lor se trăgeau dintr-un neam de chinezi, o etnie de pe pământul de dincolo de Amur.
Fetiţele priveau uimite la omuleţul din copaia, în care cândva şi ele făcuseră baie.
„ Ce mă fac eu cu tine, Mihailov, pui de rus? Nu are mama lapte, Mişenka!” îi vorbi cu un glas mieros mama vitregă.
Îl înfăşă într-o cârpă, mai mult galbenă la culoare decât albă, îl legă fedeleş cu un cordon, o panglică cândva de culoare albastră, rămasă de la cea mai mică dintre fetiţele ei.
Copilul reîncepu plânsetul de acolo de unde îl lăsase înainte de a fi îmbăiat.
Femeia îl luă în braţe, se duse cu el până în dreptul icoanei, aceea din spatele pânzei cu semne chinezeşti, îl ridică atât cât putu, femeia era mică de satură, îl legănă în sus şi în jos, spunându-i câteva cuvinte în graiul ei, apoi se întoarse şi-l aşeză pe pat, cu mişcări lente, de frică să nu se spargă, parcă ar fi fost făcut din porţelan. Se duse după oala cu lapte lăsată pe marginea plitei. Din ea turnă în două farfurii, pe care le aşeză pe masă. Luă turta arsă, o răzui cu un cuţit pe acolo pe unde avea scrum negru, şi o rupse în două bucăţi, aproape egale. Fetiţele nu mai avură răbdare, după ce smulseră, fiecare, câte o bucată de turtă din mâna mamei, se urcară pe băncuţa de lângă masă, prinseră câte o farfurie în mână şi cu gurile pline de acel aluat ars pe plită, băură lacome laptele cald de capră.
Mama mai luă din dulăpior încă o farfurie, în care puse laptele care mai rămăsese în oală. Apoi luă pe un braţ copilul înfăşat, şi introducând un deget în farfuria cu lapte îi dădu acestuia să bea, de fapt să înghită câţiva stropi de lapte ce se scurgeau de pe degetul ei. Aşa chinuidu-se, reuşi cumva să-i astâmpere foamea. Boţul înfăşat nu mai plângea, doar gângurea.
Cât timp copilul stătu liniştit, se gândi să se ducă prin sat să caute femeia care născuse de curând, şi să o roage să-i dea şi lui Mişenka o ţâţă de lapte. Dar, cu ce să cumpere o ţâţă de lapte de mamă? Se uiă roată prin toată camera… Ochii îi poposi pe legătura cu peşte afumat, atârnată de un cui în grinda de deasupra cuptorului. Mai erau câţiva peşti. Bărbatul ei era plecat de acasă de mai mult timp, peste două luni urma să se împlinească anul. Înainte de a pleca, el apucase să pună peşte la afumat. Dacă ar fi ştiut că se va întoarce după un an, le-ar fi lăsat provizii mai multe şi mai mari, nu numai de peşte afumat. Le-ar fi lăsat şi icre negre, chiar dacă se găsesc foarte greu. Da, a fost o vreme când ei mâncaseră icre negre întinse pe turtă. Era înainte de a se da vremurile peste cap. În vremea ţarului, el lucrase pe un vas de pescuit în apele fluviului Amur. El aducea acasă peşte, icre negre, şi bani. Când a trebuit să alegă de ce parte să treacă, a Roşilor sau a Albilor, nu a stat mult pe gânduri. Dacă bolşevicii confiscaseră vapoarele de pescuit, şi uciseră proprietarii fabricilor care trimiteau lăzi cu icre negre spre capitala imperiului, înseamnă că noua conducere, asta de culoare roşie, nu va mânca icre negre în vecii vecilor. Nu poţi să dârâmi o orînduire ale căror reprezentanţi de frunte agreaseră delicioasele icre negre, şi să contruieşti o nouă orânduire a cărei reprezentant de frunte, proletariatul, să poftească tot la icre negre. Toate vechile obiceiuri, în care se lăfăiau ţarul, nobilii, monarhii, moşierii, fuseseră stârpite într-un mod belicos, sângeros.
Aşa că omul, pe numele întreg Liu Yuan, lăsase familia în satul de pescari, pe malul stâng al fluviului Amur, şi plecase cu armata Albilor spre apus, de unde femeia lui, Zhena, îl aşteaptă să se întoarcă. Ea credea asta în fiecare dimineaşă când se trezea fără el alăturea în pat.
Din acea zi, de sfârşit de aprilie, pe locul bărbatul ei, va dormi Mişenka, copilul neaşteptat, parcă căzut din cer, trimis de Dumnezeu. De fapt, Zhena îşi aminti că omul ei, Yuan, îşi dorea tare mult un băieţel, ca să-l înveţe tainele pescuitului în apele mari ale Amurului.
…

Recomandări:Caius,CELLA,Gabriela Savitsky,Lucia Verona,Maria Barbu,Oana,Octavian Blaga,Vania

Filed under: literatura Tagged: Amur, bolsevic, icre negre, nastere, tar

Târâie-brâu în lanul cu grâu

Nicu — Sun, 26 Jun 2011 17:52:45 +0000

Era pe la vremea prânzului. El, târîe-brâu, nu seceră din lanul de grâu mai mult de trei ori trei snopi de paie.
Brigadierul, şef peste întinse lanuri, vine pe lângă tarla legănându-se în gabrioleta sa.
Târâie–brâu se gândeşte cum să se ridice de pe miriştea pe care de ceva vreme se tolănise.
Brigadierul struneşte calul, gabrioleta se opreşte lângă fântână, calul pune botul în ulucul cu apă, brigadierul cum se dă jos se duce glonţ la secerător, mai mult îi cârâie decât îi vorbeşte, el, târâie-brâu, mai mult mârâind decât vorbind apucă în silă trei fire de pălămidă, le răsuceşte şi legă cu ele, fedeleş, un snop de grâu.
Un câine, scăpat din lanţ, se târâise pe mirişte până în dreptul fântânii cu cumpănă, şi, acum, dintr-o baltă de lângă uluc, lingăveşte apa clocită pentru ca setea să şi-o potolească. Brigadierul, suduindu-l, îl apucă de-un picior şi-l târâie pe mirişte, câinele mârâie, brigadierul mârâie mai abitir, câinele-olog tace primul, paiele de sub el fâşie cât timp omul rău îl târîie. Este leagat cu-un lanţ de un ţăruş, în spatele colibei. Nu departe, o cotarlă, legată cu lanţul de trunchiul unui copac uscat, se fâţâie la câinele-olog, ca o neruşinată aflată-n călduri.
Târâie-brâu cârâie ceva brigadierului, nu legat de soarta câinelui, îi cere să-i dea voie să meargă la colibă să mânânce de-amiază.Nu mai aşteaptă răspunsul, el, târâie-brâu, pleacă, legânându-se ca raţa spre râu, la coliba din crengi şi paie. Cămaşa, scoasă din pantaloni, vântul, stârnit de-aiurea, i-o fâlfâie. Până ce târâie-brâu ajunge la colibă, cămaşa i se zvântă.
Se aşează în buza colibei,… scoate un oftat ca şuierul aerului dintr-un balon înţepat… reuşeşte-ntr-un târziu să scoat-un boţ de mămăligă cu brânză iute de oaie,… dar, nu apucă să-l mânce creştineşte, nu mai apucă nici să-şi facă o cruce, un fâlfâit din aer îi opreşte mâna din drumul ei anevoios pentru a încheia crucea, un hultan din înaltul cerului se repede ca un aeroplan în picaj, şi din zbor razant îi suflă boţul de mămăligă de sub nas.
Brigadierul, cocoţat între timp pe capra gabrioletei, fiind gata să plece, văzând acţiunea piraterească a hultanului, dă drumul unei cavalcade de râs… se îneacă, nu mai are aer, se prăvale de pe capră şi s-nfige cu capul direct în singurul snop de grâu ce cu puţin timp înainte târâie-brâu îl legase.
Târâie-brâu se uita pe cer după hultanul ce zbura cu boţul de mămăligă ţinut între ghiare ca pe-un pui de găină, şi nu observă că brigaderul era cu capul în snopul de grâu şi cu picioarele în aer.
El, târâie-brâu, când într-un târziu îl vede pe brigadier cu capul vârât în paie, între timp picioarele îi căzuse pe mirişte, crezând că vrea să se odihnească de-amiază, scoate din desagă o sticlă cu lapte, o bea gâlgâind, şi supărat că în acea zi nu-şi scosese de-o pâine, se lasă încetişor pe spate, şi adorame de-ndată, pe jumătate afară, pe jumătate-n coliba din paie şi crengi de mesteacăn.
Dintr-un nor negru apărut ca din senin, un fulger se iţeşte, apoi un tunet răbufneşte de se cutremură tarlaua. Picuri mari se desprind şi cad lovind pământul uscat ca pe o darabană, târâie-brâu împins de un arc nevăzut, se ridică, ca un apucat, cu crengile şi paiele colibei în cap.
Gabrioleta goală, trasă de calul speriat ca de bombe, sare ca o nebună peste miriştea cu paiele nestrânse. În urma ei aleargă cu mâinile ridicate spre cer brigadierul buimac, trezit de bubuitul fulgerului slobozit de un nor negru ce apăruse ca din senin.

Nu departe, în afara urgiei adusă de norul pribeag, sub un soare dogoritor, o mare iubitoare a penelului, aşezată într-un fotoliu împletit din paie de rogoz, ca o regină egipteană – un bogat păr auriu ascuns sub o pălărie, cu boruri mari, împletită din paie, cu un ten ciocolatiu, cu ochii verzi, cu un zâmbet discret pe buzele senzuale, pe gâtul ca de lebădă cu un şirag de mărgele de culoarea smaraldului, cu poalele rochiei, rochie ţesută din fire de borangic, ridicate mai sus de rotunzii genunchi, cu tălpile picioarelor pe un covor din paie de grâu- întindea vopseluri de ulei pe o pânză prinsă pe un şevalet din lemn de tei, dând viaţă unui tablou ce s-ar putea întitula: târie-brâu la secerat de grâu!

Treieră grâul:
Ştefania Coşovei Alex Ştefănescu CELLA Ioan Usca Octavian Blaga

Filed under: literatura Tagged: furtuna, gabrioleta, pictor, secerat de grau, sevalet, tablou, tarie brau, tunete, vara

Lumină din Lumină

Nicu — Sun, 24 Apr 2011 07:40:21 +0000

Sub un cer plin de stele, biserica de lemn, deşi pare a fi o pitică, este plină de oameni şi-i fără lumină, aidoma unui stup de albine. Pe dinafară sute de oameni, strânşi laolaltă, o înfăşoară, ca pe o fecioară la horă, cu un brâu din pânză de borangic. Veniţi de luaţi Lumină! Din Lumina Învierii se desprind, ca nişte mici puişori aurii, mii de lumini, ele pâlpâie în căuşul palmelor celor de faţă fiind, iar prin gândurile acestora, şi în cuibul sufletelor celor plecaţi dintre vii. Hristos a Înviat! Bucuria Învierii flutură flăcăruile lumânărilor. Feţele oamenilor sunt scăldate de lumină. Din mâinile lor picură ceară. Este un semn că timpul curge, cum toate curg şi se scurg în pământ… Încet, încet, brâul împletit din lână de aur, ce înconjurase biserica, se destramă. Lumini pâlpâind se depărtează de biserică ca un râu ieşit din matcă. Devin tot mai rare ca stelele căzătoare pe cer. Dar, Lumina Învierii nu dispare, ea îşi caută cuib în inimă, în suflet. O mare taină!

Filed under: literatura Tagged: hristos a inviat, lumina din lumina, paste fericit

S-a născut lângă Amur

Nicu — Wed, 29 Dec 2010 15:20:10 +0000

Îndepărtata Siberie se reanimase la începutul celei de-a treia decade a secolului douăzeci. Taigaua siberiană căpătase un suflu nou. Lagările de exterminare prin muncă a celor ce se împotriveau orânduielilor cunoscuseră o recrudescenţă. Victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie nu era pe deplin câştigată. Armata Roşie purta război civil cu armata Albă. Erau consideraţi duşmani ai Armatei Roşii, atât cei care erau legaţi prin filiaţie cu cei din tabăra Albilor şi cei care simpatizau cu aceştia. După înfrîngerea Albilor nu a secat izvorul potrivnicilor. Au fost catalogaţi duşmani ai noii orânduiri toţi cei care sub o formă sau alta nu se supuneau noilor legi. Se purta o luptă acerbă, prin care se cernea pleava noii societăţi, duşmanii de clasă. Cum puşcăriile ajunseseră neîncăpătoare, iar muniţia era scumpă ca să fie risipită pentru lichidarea nesupuşilor, s-a găsit o cale umană, educarea prin muncă, departe de văzul lumii, adică tocmai la dracu’ în praznic, în taigaua siberiană. Şi nu erau trimişi aici doar pentru a se gândi la nemurirea sufletului, ci pentru a-şi da viaţa muncind, un mod cu totul onorabil de a muri. Şi le-au fost dat de roboteală cu vârf şi îndesat, dar nu la întâmplare ci în numele unui ţel înalt: cât mai mult cărbune pentru energie, cât mai mult aur pentru visterie, cât mai multe mineuri de multe feluri pentru tânărul stat sovietic. Până la minele cu zăcăminte din estul îndepărtat al Siberiei nu se putea ajunge decât pe drum de fier. Zile de-a rândul, din zori şi până-n noapte răsuna taigaua de loviturile topoarelor şi de scârţâitul ferăstraielor. Taigaua se tânguia. Oropsiţii sorţii scoteau cioatele din rădăcini, săpau pământul, cărau pietrele în saci, cu spatele, bătătoreau stratul de prundiş cu maiul, lăsau în urma lor terasament pentru şinele de cale ferată. Pe calea nouă veneau trenuri cu alţi duşmani ai sovietelor. Aşa, din sudoare amestecată cu sânge, s-au făurit noi drumuri – artere de hrănit inima tânărului stat. Şi fiindcă nu era de dorit ca după primele luni de zile să cadă toţi la datorie, osândiţii primeau un blid de mâncare şi timp de repaus, amândouă la sfârşitul zilei. În barăcile de lemn – frigidere pe timp de iarnă, cu vântul ce şuiera pe la ferestre şi uşi, saune pe timp de vară cu aerul umed şi sufocant -, ei, cei osândiţi, îşi trăgeau sufletul să nu piară, preţ de câteva ceasuri. Într-una din aceste sălaşe de noapte, undeva în îndepărtata Siberie, în regiunea fluviului Amur, două suflete s-au găsit – Cum de s-au găsit?, şi s-au iubit! – Când au avut timp? El, cu numele arhanghelului Mihail, un bărbat robust, înalt, blond, cu plete şi barbă, se trăgea din neam de cazaci, oameni liberi şi cu stare materială, adică cu pământ, turme de oi şi herghelii de cai. Ea, purtând numele fecioarei Maria, o femeie frumoasă, atât cât mai rămăsese din frumuseţea ei după primul an de educaţie prin muncă. Ea se trăgea din neam cu sânge albastru, din a nu se ştie câta spiţă a ţarului Nicolae, fiică de moşier, din acea clasă socială pe care revoluţia bolşevică o desfiinţase.
Înainte de se împlini nouă luni, din motiv lesne de înţeles – se afla într-un lagăr nu într-o staţiune de odihnă -, a născut, în cumplite chinuri, un băiat. A născut şi a murit. Nu avea cum să rămână în viaţă, pierduse mult sânge. Unde a prins-o durerile facerii, lângă terasamentul căii ferate, acolo a căzut. Era într-o zi friguroasă de aprilie. Ningea. Maria s-a văitat, a ţipat, a leşinat. Din grupul celor care munceau cu ea, o femeie, după cum era îmbrăcată părea a fi bărbat, s-a aproiat de Maria, şi-a şters mâinele de dosul hainei, a prins fătul de picioruşe să-l ajute să iese. După ce l-a ridicat şi i-a ars o palmă, copilul a ţipat. Era viu. Moaşa l-a luat în braţe, apoi l-a acoperit cu jumătatea ei de pufoaică. Îl ţinea strâns la piept să-l încălzească. Ce să fac cu el? În timp ce asta gândea şi se legăna, se uită la oamenii care lăsaseră lucrul, apoi la cei care îi supravegheau. Aceştia din urmă înţeleseră ceva din privirea ei rugătoare sau mai degrabă erau hipnotizaţi. Femeia se întoarse de îndată cu spatele la ei şi o rupse la fugă în pădurea de mesteceni. Ea a mers aşa cu el în braţe, încălzind copilul sub pufoiacă, până la primul sătuc aflat dincolo de păduri, pe malul fluviului Amur. S-a oprit gâfâind la poarta primei case, o colibă acoperită cu paie. Uitându-se peste umăr a văzut cum un soldat cu arma la spate alerga spre sat. A dat fuga în curte, s-a apropiat de uşă, nu a mai apucat să ciocăne, uşa se deschisese, o femeie mică de statură, tuciurie, cu ochii înguşti se ivi în prag. În spatele ei de după şalvari apărură de o parte şi de alta două feţe rotunde de copii cu ochii înguşti ca de pisică.

- Fie-ţi milă. Astăzi s- a născut. Mama lui nu mai trăieşte, a murit la naştere. În timp ce vorbea ea îşi aruncă o privire repede în spate. Soldatul o văzuse. Ea îi întinde copilul gol şi vânăt.- Nu am timp prea mult să rămîn. O să mai trec dacă voi putea.

- Cum îl cheamă? O întrebase într-o rusă stâlcită femeia cu ochii înguşti, în timp ce cu sfială luă copilul din mâna femeii îmbrăcată gros, şi murdară. Moaşa îşi aminti că în agonia naşterii, Maria striga pe …

- Mihail! Dacă ar mai fi avut ceva să-i spună acelei femei nu mai avea cum să o facă, soldatul o înşfăcase de un braţ şi o trase după el afară din curtea acelei case sărăcăcioase.

Pe drumul de întoarcere spre iadul vieţii ei, moaşa i-a îngânat câteva cuvinte copilului, îndeplinind şi rolul de ursitoare:

Mare Amur, slăvit să fii, ai fost martor la venirea pe lume a unui suflet chinuit de copil. Siberie ucigaşă nu fi şi laşă, ocroteşte acest suflet fără de mamă şi tată, pe nume Mihail!
…

Scriu de bine:
Ioan Usca
CELLA
Oana

Filed under: literatura Tagged: Amur, armata rosie, copil oropsit, lagar, siberia, taiga

Ce minune!

Nicu — Wed, 22 Dec 2010 09:29:50 +0000

Ninge decembrie! Ce minune! Mai jos de Steaua Polară, de sub streaşina cerului se prăvălesc Moşi, turme de reni, sănii doldora de mirifice daruri. Pe poteci ce duc în cătune neaua s-aşterne covor pe care alunecă sănii. Din case, printre florile de gheaţă ce se topesc pe ferestre copiii privesc o minune: ninge cu Moşi cu dalbe plete, cu sănii argintii, cu zurgălăi în coarne de reni. Din înaltul cerurilor Domnul coboară să ţină în mâini, timp de câteva clipe, globul azur din care răzbat glasuri melodioase ce-L colindă.

Să colindăm pe la casele:
CELLA
Ivan Usca
Octavian Blaga

Filed under: literatura Tagged: copii, craciun, daruri, george bacovia, mosi, ninge decembrie, reni

Codrul colindându-l

Nicu — Mon, 23 Aug 2010 06:57:40 +0000

eu sunt bribeag, îmi duc veacul în codrul des şi verde unde nimeni nu mă vede, păru-mi e tufă de mălin, faţa îmi e ba de cerb ba de lup, barba îmi e tot timpul barba caprei, umerii îmi sunt de brad, braţele îmi sunt crengi de fag, degetele îmi sunt mlădiţe de mesteacăn, trupul îmi e trunchi de stejar, picioarele îmi sunt crăci de arţar, am rădăcini aeriene, sub cap am pernă de aer, când mă opresc, din hoinăreală, lângă izvoru, simt cum urcă sângele pământului până-n creşt unde-n tufa de mălin cucul îşi facuse cuib, când străbat poiana pentru a-mi încărca bateriile verzi cu lumină, ieşind din unghere, lighioane ale pădurii vin la mine, veveriţa ţopăie prin crengile-mi de brad, mă gâdilă coada ei stufoasă, ciutei îi freamătă botul catifelat, ea îl întinde să-mi ciugulească din palmă frunze acrişoare de mesteacăn, sau de pe creştet flori albe de mălin, ursoaica îşi antrenează puii să se caţere în copac, ei, de frică să nu cadă, mi se pişă pe arţar, baiul e că dintre lighioane numai una nu se dă cu dusul, e ciocănitoarea, zice că e soră medicală, vezi doamne vrea să mă cureţe de omizi, şi o uită uitarea, mă scoate din răbdări, îşi face scorbură în umerii mei de brad, de-mi curge răşina pe crengi de fag, de-mi lasă dâre cleioase pe coaje de arţar, de arţar se prind fluturi şi gâze, ce bine ar fi dacă crengile ar fi aripi, cum nu-s, părăsesc poaiana învârtindu-mă un vânt nebun iscat din senin, şed să-mi stâmpăr neastâmpărul, mă odihnesc pe o piatră de hotar, firele de iarbă şi o floricică de cicoare mă privesc mirate printre degetele răsfirate de la picioare, umbra mea se hrăneşte din untul pământului …

Nostalgici: Vania, Maria, Cella

Filed under: literatura Tagged: artar, cant, ciuta, codru verde, cuc, doina, stejar

S-a intamplat pe fata cealalta a Lunii

Nicu — Sat, 29 May 2010 19:58:49 +0000

Pe faţa nevăzută a Lunii trăieşte o lume nemaivăzută. O lume aflată permanent într-o stare de meditaţie transcendentală, o stare care depăşeşte limita realităţii. Stare venită din lipsă de aer, de atmosferă. Asta o spun eu. Ei, lunaticii, adică cei care trăiesc pe faţa nevăzută a Lunii nu conştientizează că ar putea exista şi aer în afară de eter.
Să le spui : în imediata vecinătate a Lunii, exista o planetă din pământ, foc şi apă, învelită într-o manta de aer, ocupată vremelnic de oameni, nu te-ar crede. Cum să creadă că ar exista ceva ce ei nu pot să vadă?
Se pare că atunci când se află în această stare, simt că în spatele lor , în spatele Lunii, s-ar afla un corp mult mai mare decât Luna, ceva misterios, de neînţeles , de necuprins cu mintea lor. Unii cu mintea mai antrenată, reuşesc să vadă, cum pe o planetă misterioasă, pe care o simt tot timpul în spatele lor, oameni la fel ca ei se uită noaptea pe cer şi admiră o farfurie ciobită, de culoare cenuşie, alteori argintie, iar vieţuitoare cu patru picioare şi coadă, neamivăzute de oamenii de pe faţa nevăzută a Lunii, latră şi urlă la aceiaşi farfurie. Cei ce se trezesc din astă stare, nu se obosesc să comunice între ei, să povestească, pesemne că nici ei nu cred în propriile viziuni. Ei nu-şi pun prea multe întrebări. Cred că şi ăsta e un secret al traiului lor lor tihnit dus pe faţa nevăzută a Lunii.
Pentru ei Luna este nemărginită şi plată. Nu se obosesc să verifice dacă şi asta este adevărat. Se poate să aibă această stare tot din cauza lipsei de aer. Plămânii ,creierul, inima şi alte piese vitale sunt alimentate numai cu lumină de la Soare. Dar nu direct, ci cu lumina filtrată de piatra meteorică, în spatele căreia îşi trăiesc ziua. Şi cât îi ziua lunară de mare, ei se feresc, ca de dracu, de Soare. Prin piatra meteorică nu trece şi dogoreala, aşa încât nu se pârlesc cum s-ar pârli dacă s-ar expune direct la Soare.
Noaptea, pe care o aşteaptată ca pe o binecuvântare cerească, nu dorm nici un pic , şi asta se întâmplă din cauza insolaţiei de peste zi, chit că stau la adăpostul stâncii meteorice. Neavând somn, îşi caută de lucru, doar aşa ca să se afle în treabă. Ei nu trebuie să muncească pentru o bucată de pâine. Mai întâi că ei nu ştiu ce-i aia mâncare, fiindcă ei se hrănesc din lumina venită de la Soare, dar şi din pricină că pe faţa nevăzută a Lunii nu creşte nici un fel de plantă. Ei nu ştiu gustul pâinii, al vinului, al apei, al laptelui, al … Iar de gustul cărnii nici nu mai vorbim. În afară de oameni , nu mai există nici o vieţuitoare cu două sau patru picioare, cu aripi sau cu coadă, nici în praful lunar, nici sublună şi nici în eter.
Praful lor Lunar se întinde în aceiaşi proporţie ca apa pe Pământ, iar bolovanii, stâncile – pietre uriaşe sau mai mici, sunt cele mai căutate de lunatici, pe timp de zi. Ele vin din cer cum vine grindina pe Pământ. Ei se roagă la Soare să le trimită o ploaie binecuvântată cu pietre, bolovani şi stânci. Ei, deşi cu mintea înceată, din experienţele trăite de strămoşi şi transmise genetic, au observat că meteoriţii noi, în spatele cărora se adăpostesc cât îi ziua de lungă, filtrează mai bine lumina. Lumina filtrată de această piatră, este mai hrănitoare decât lumina venită direct de la Soare. Este plină de vitamine şi de proteine fotonice. Astfel ei sunt foarte bine hrăniţi, nu cunosc ce sunt alea ingrediente artificiale, şi-şi permit, au şi timp, să se ducă cu mintea în voiaj pe altă planetă, pe care o simt că ea există undeva aproape (le-o spune al nu ştiu câtelea simţ).
Nu aş mai avea multe de spus despre această lume nemaivăzută aflată pe faţa nevăzută a Lunii, dacă nu s-ar fi întâmplat într-o Zi cu Soare, ceea ce într-adevăr s-a întâmplat.

Un copil din părinţi Lunatici, se juca în praful cosmic, la umbra unui bolovan meteoric, abia căzut din albastrul îndepărtat al oceanului cosmic.
Pentru ca mintea să i se dezvolte, mama (tatăl era mai tot timpul plecat) îi dădea ca exerciţiu să caute pietricele ascunse prin praful Lunar, şi apoi să le sorteze după marime, formă şi culoare.
Când soarele, luând cu el toată dogoreală, trecuse în spatele muntelui cenuşiu-arămiu, mama ieşea din dosul unei stânci, unde meditase toată ziulica , să verifice dacă plodul ei lunatic îşi făcuse tema. Dacă n-ar fi văzut ce nu a mai văzut vreodată, i-ar fi spus băiatului că a făcut o treabă bună, fără să se obosească, să verifice dacă le-a ordonat după mărime, formă şi culoare. Dar de data asta s-a aplecat mai mult, să vadă mai bine, acele pietricele din prima grupă – cele mai mici, de o culoare şi formă aparte. A luat una cu două degete de la o mână şi a aşezat-o în palma celeilalte mâini. A adus-o cu mâna mai aprope de ochi. Era de formă ovală, aurie la culoare şi foarte uşoară. Era ca un bob de grâu, ar zice un pământean. A luat-o din nou cu buricele celor două lungi degete, a pus-o între dinţi, să-i verifice duritatea . Nu a trebuit să apese prea tare cu dinţii, că gura i s-a strâns, bobul miraculos s-a sfărâmat. Nu avea gust de praf de piatră. Avea un gust ca al luminii venită de la Soare, de la care se hrănea toată suflarea de pe Lună. Bulversată, mirată, entuziasmată, a luat celelate boabe, le-a pus pe o lespede, apoi l-a luat în braţe pe băiat, l-a lăsat jos, l-a scuturat bine, să-i reintre mintea-n funcţiune, să-i spună iute de unde a cules pietricele aurii , ovalii. Copilul, ca o jucărie teleghidată, a condus-o lângă o stâncă căzută de la ultima ploaie.
La lumina soarelui spre asfinţit, a cules de lângă stâncă toate acele pietricele aparte, mult deosebite de celelalte. Culegea boabele din praf şi le punea pe o lespede de piatră. Din când în când mai încerca câte una între dinţi, şi, fiind bună ca lumina Soarelui, o înghiţea. Era pentru prima dată când gusta Lumină. Culegea şi plângea. Plângea dintr-o prea mare emoţie, plângea de prea multă fericire.
Ultima dată, e tare de mult de atunci, a plâns de supărare, fiindcă din eter nu mai plouase cu pietre, nu mai simţise de mult gustul luminii filtrată de o nouă piatră cerească.
În palma cu care îsi ştergea lacrimile de pe obraz, ţinea boabele aurii şi după ce se sătura privindu-le, le punea aşa ude, pe câte o lespede. Pe copil îl atrăgeau aceste boabe aurii ca un magnet. Găsise mai încolo de unde o lăsase pe mama, alte pietricele miraculoase, alte boabe aurii. Mama, în urma băiatului, aduna, neobosită, bob cu bob. Au mers, au cules la lumina stelelor, boabele aurii din praful lunar. În urma lor rămâneau lespezi de piatră cu boabe aurii udate de lacrimi. Ziua se odihneau la adăpostul stâncilor, şi cum de se lăsa seara, plecau la drum pe urma boabelor aurii. Le culegeau, le priveau cu nesaţ şi cu mâna udată de lacrimi le aşezau cu grijă pe câte o lespede de piatră.
Aşa au mers mult timp, până când într-o noapte de-a lor, lunară, le apăru în faţă, departe la orizont o lumină, dar nu arzătoare, mai degrabă rece dar ademenitoare. Au lăsat culesul boabelor, şi au alergat spre locul de unde creştea acea lumină albastră. Pe măsură ce se apropiau, vedeau o formă rotundă de lumină. Nu s-au oprit decât atunci când în faţa ochilor se ivi întreagă, o arătare învăluită ca într-o pânză colorată mai mult în albastru. Mama l-a luat pe băiat în braţe, s-a aşezat cu el pe o piatră şlefuită de vântul cosmic, şi tot privind la fantoma albastră, gândi: -Aşa ceva, eu am văzut, adesea, cu mintea . Nu am spus nimănui. Cine să mă creadă, fără să şi vadă. Nici eu nu am avut puterea să cred.
Pentru a-şi alunga orice urmă de îndoială, l-a întrebat pe copil să-i spună ce vede. Copilul îi spuse că vede un ghem de lumină lină şi rece, cu mult, mult diferită de aceea venită de la Soare. Îi mai spuse că simte că îl apucă frigurile, şi că are o stare de nelinişte. Apoi o trase iute de mână pe mama, rugând-o să se întoarcă spre locul lor de baştină, acolo unde a văzut lumina stelelor şi a Soarelui.

Pe drumul de întoarcere, văzuse o altă minune: din boabele aurii udate de lacrimi crescuse firave fire albe-verzui. Pe măsură ce se apropiau de casă, firele erau tot mai mari, aveau spice verzi, spicele verzi deveneau aurii, apoi din spicele aurii de le atingeai curgeau boabe aurii. Se adunase pe lespedea, pe care dintr-un singur bob crescuse firul cu spicul auriu, o grămăjoară de boabe.
De bucurie, de fericire, văzând atâtea boabe, mama şi copilul au mâncat o parte dintre ele. Deodată deveniră somnolenţi, şi după câteva minute lunare, au adormit la umbra unui bolovan.
Mama şi copilul aveau somnul agitat, se zvârcoleau şi bâiguiau. Copilul s-a tot zvârcolit până când a iesit din umbra bolovanului, şi când a simţit pe pielea lui arsura soarelui, s-a trezit şi a început să ţipe. De la ţipătul copilului, mama s-a trezit şi ea din coşmar. După ce s-au retras din nou la umbra bolovanului, mama îşi aduse aminte de coşmarul ce-l visase. Îi povesti copilului:
- Se făcea că din cer cobora lin un soare mic cu lumină pâlpâind. Din praful stârnit la aşezarea pe Lună, se ivise o arătare cu picioare , mâini şi cap, asemeni cu lunaticii noştri, dar îmbrăcat mult mai bine, în haine argintii, cu multe lucruri agăţate pe lângă corp. Am văzut destul de clar, mişca capul într-o sferă lucioasă.
S-a uitat de jur împrejur , apoi a început să meargă dar mai mult săltând. Mă luasem după el , la început mai mult din curiozitate, apoi uimită, în urma lui rămânea un şir de boabe. Uitându-mă mai cu atenţie, am văzut că ele cădeau dintr-un burduf ce-l purta pe spate. După un timp, probabil că el obosise, s-a aşezat pe un bolovan , a dat jos burduful de la spate, l-a învârtit pe toate părţile, s-a uita în el, apoi pe jos. Aruncă burduful si se întoarce pe urmele pe care le lăsase. Atunci m-a văzut şi cu mersul lui săltăreţ s-a luat după mine. Deşi fugeam cât mă ţineau picioarele, din câteva salturi el m-a ajuns, m-a doborât cu greutatea lui, în praful lunar, mi-a prins gâtul în strânsoarea mâinilor, simţeam că nu mai am lumină. Noroc că m-ai trezit cu ţipetele tale de la arsura de soare.
Ce se va mai întâmpla cu noi, băiete ? Taicătul nu are de gând să mai vină lângă stânca noastră. Pe unde şi cu ce lunatică îşi petrece el nopţile ? Parcă nu face a bine. Sunt semne că viaţa nostră tihnită, de lunatici, va lua sfârşit. Se adevereşte ce spuneau strămoşii stămoşilor noştri, lunatici din neam în neam, că la vremea vremii vor veni pe Lună oameni extralunatici, şi atunci va fi începutul sfârşitului .

Pe faţa văzută a Lunii trebuia să aselenizeze o navă venită de pe Pământ, cu echipaj uman la bord. Din eroare umană, un modul desprins de pe nava mamă a aselenizat pe faţa nevăzută a Lunii. Astronautul a părăsit în grabă capsula, a plecat pe jos spre partea văzută a Lunii pentru a restabili legatura radio cu deştepţii de acasă care greşise procedura de dirijare. În urma lui a rămas o dâră din boabe de grâu, scurse printr-o mică gaură a sacului cu alimente. La micul dejun ce-l va lua pe Lună, va bea laptele fără cereale. Mare pagubă! Mare pagubă? O mică pagubă pentru pământeni, o mare speranţă pentru o altfel de viaţă pentru Lunaticii de pe partea nevăzută a Lunii!

Omu’

Filed under: povestiri Tagged: copil, cosmonaut, fata nevazuta, grau, lacrimi, luna, lunatic

Fata din oglinda

Nicu — Fri, 29 Jan 2010 07:21:37 +0000

El nu văzuse clanţa uşii mişcând, el aţipise în fotoliu aşteptând-o. Din ţâţâni uşa scârţie jalnic … EL tresare, privirea-i iute-n golul uşii s-agaţă. Din mieunat, uşa sfârşeşte. Cine, în cameră, a pătruns nevăzut? Îşi întinde picioarele amorţite. Se retrage-n fotoliul moale şi vechi. Se pipăie pe faţa nerasă. Îşi acoperă ochii cu palmele transpirate, le dă îndărăt, clipeşte des…Uşa rămâne deschisă… Unde eşti, fata mea dragă? – prin cameră gându-i zboară nevăzut. Inima lui, ca un cal la galop, dă să-i spargă pieptul.
- De ce nu-ţi văd chipul ? Iveşte-te! Cu fiecare zi fără tine, viaţa alunecă pe lângă mine. Nu-i regăsesc ritmul. Nu-i disting culoarea. Este tot mai puţină lumină…
O lumina tresare în oglindă. O umbră o străfulgeră ! În oglindă se ivşete un nor alb ca de vată! … Dispare! … Reapare!… Din nor izvorăsc, cum răsar zorii din noapte, ochii ei albaştri! Ochii varsă lacrimi, din lacrimi cresc pleoapele, nasul, buzeele, obrajii, faţa de culoarea gutuii, gâtul, umerii … Lacrimi curg pe sânii ei plini ca perele văratice… lacrimile curg … cad … se pierd sub oglindă.
Este Ea! … aidoma celei pe care a ţinut-o cândva în braţe … De unde să fi ştiut atunci că era pentru ultima dată.
În oglindă EA este aievea! Pe fata din oglindă El ar vrea în braţe să o cuprindă. Oglinda îi prea mică să i-o arate pe EA întreagă.
EL se ridică încet, face spre Ea un pas. EA, fata din oglindă, s-a depărat atât cât EL s-a apropiat. Mai face un pas, … mai face doi, …lacrimi curg pe oglindă, oglinda pe Ea o arată toată din cap până-n picioare.
În oglindă ea e nudă ca o sculptură antică.
EL se opreşte, nu vrea să o piardă în hăul din oglindă, ca-n adâncul unui lac de munte.
Mergând cu paşi îndărăt, spre fotoliu, EL o piveşte cum EA în oglindă spre EL vine. EL se lasă cuprins de braţele fotoliului, se simte vlăguit.
Oglinda e plină de ochii ei, de un albastru ca seninul cerului în zi toridă de vară. Când era în depărtare, forma ei născută din lacrimi părea o nimfă. Acum, aşa cu ochii ei pe toată oglinda, pare că-i vie.
La câte avea EL să-i spună, renunţă. O imploră! Un cuvânt, doar unul, de la EA, să audă… Cu acest gând, dorinţă neîmplinită a lui, ochii fetei dispar în acel abur ca un nor alb din care adineauri se ivise. Sau poate lacrimile lui să-i fi împăienjenit vederea.
De fiecare dată când fata din oglindă dispare, acelaşi gând în mintea lui încolţeşte: să ia paharul, cu vin negru, de pe masă, de oglindă să-l spargă, oglinda ţăndări să o facă. Dar nu! Ceva sau cineva îl opreşte… Fata din oglindă, oglinda din odaie, odaia din casa veche de la ţară?
Din ţâţâni uşa se tânguie … EL într-acolo priveşte uimit… clanţa uşii se mişcă… uşa se lasă deschisă, apoi la loc de toc se lipeşte. EL îşi întoarce privirea căutând un răspuns la oglindă… Oglinda îl arată mai îmbătrânit decât ultima dată. În oglinda din odaie – joc, taină, zălog- EA la El se va întoarce!

Filed under: literatura Tagged: dragoste, odaie, oglinda, vis

De când îi Luna cu Pământul

Nicu — Fri, 08 Jan 2010 19:13:40 +0000

Văd Luna ca pe o broşă de sidef prinsă pe cămaşa de noapte a Cerului.
Văd Luna ca pe o damă de moravuri uşoare, de!, ea nu ni se arată toată deîndată.
Dar cine mai asistă noapte de nopate la spectacolul ei, să o vadă cum se dezveleşte pe acorduri de muzică celestă ?
Pe unii poate îi mai fascinează, îi mai incită, îi mai aţâţă.
Pe mine ea nu mă mai miră. Mă sperie muţenia, răceala ei. Lumina ei de mult nu mă mai încălzeşte, deşi am auzit că unii sau unele fac plajă la lumina ei rece cu căştile la urechi în care ascultă Sonata Moonlight de Beethoven. Se suferă şi de inselenaţie nu numai de insolaţie.

Eu am rămas uluit de povestea mariajului ei cu prinţul universului, nimeni altul decât Pământul sau Terra – nume cunoscut de toată lumea.
Ea, Năluca, Zâna zorilor, trăieşte cu El, Viteazul cu mii de mii de mii de vieţi în pieptul de aramă, Făt-frumos călătorind pe şaua unui cal albastru.
Conveţuiesc pe acest plai cosmic, colţ de rai, de pe vremea când lumea nici nu exista. Este o dragoste mai aparte. Nu sufocantă, ci una platonocă. Exsită o depărtare între ei, care le dă senzaţia că ar avea un grad mare de mişcare, de lejeritate, de libertate. O depărtare care de fapt le menţine trează atracţia. El nu poate trăi fără Ea. Este ceva fenomenal. Când Luna se dezveleşte toată ca o damă de moravuri uşoare, Pământul simte mângâierea cu mai multă intensitate. Sunt zilele, nopţile lor de drăgălăşenie .
Apele Lui se umflă de plăcerea Ei, sămânţele puse în pământul Lui germinează . Apoi când Ea îşi pune pe ea dresul, pe ochi vălul, apele Lui se retrag, eliberate de atracţia Ei. Şi se repetă aceste scene de amor cosmic, fără să-i tulbure cineva. Oamenii se nasc şi mor. El şi Ea sunt nemuritori. Oamenii acestei lumi sunt copiii mariajului lor. A fost o vreme când El trăia singur în această parte de cosmos. Când şi cum a căzut Ea – Luna – în braţele Lui- Pământu ? Cu ce a atras-o El pe Ea ? Ce a găsit El la Ea ? În afară că-i misterioasă, este urâţică , dar cu un suflet frumos. Are o faţă arsă de soare, cu urme de pojar sau de vărsat de vânt cosmic.

Multe a pătimit în timpul călătoriei din satul celui mai îndepărtat colţ al cerului. Sau o fi având o frumuseţe interioară, pe care numai Pământul o cunoşte, şi nu vrea să ne spună şi nouă. E clar ca Luna , că Pământul a ademenit-o cu frumuseţea lui sălbatică, aşa cum îi stă bine unui bărbat. Şi Marte se întreabă :
- Ce-o fi găsit Pământul de s-a luat cu sluta de Lună? Nu i-a plăcut de Venus?
Da, se pare că Marte ştie ceva. Cândva Pământul şi Venus s-au iubit cu foc, fără să se ferească de acele stele bârfitoare ale cerului. Iubirea pătimaşă, înfocată, se stinge repede, nu are trăinicie. Sau o fi numai bârfe de-ale fandositului şi îngâmfatului de Marte. De! el e primul copil al împăratului Soare.

Nu, nu cred că El, Pământul a ademenit-o pe sluta de Lună? Sau poate Luna a plecat de acasă, de undeva dintr-un sat cosmic, în căutarea iubitului ei celest. Să fie El, Pământul ceea ce Ea, Luna visa cu ochii deschişi privind necuprinderea ? Să fi fost El, visul Ei ? Sau poate a fost adusă cu forţa, să fie la casa ei, să nu rămână fată bătrână la ea în satul uitat de Cel ceresc.
A fost un mariaj din interes. Cineva deasupra lor au hotărât să se ia pe vecie. Cine a fost peţitoarea ? Numai cineva care cunoştea Pământul, de când a fost copil.

Andromeda , fiica Cassiopeei, copilărise cu Gaea. Aşa i se spunea de mic copil Pământului. Chaos i-a dat viaţă, după chinuri şi dureri. Nu a acceptat să nască prin cezaratomie. A fost ajutată de Hemera, de moaşa luminii şi de Upis protectoarea naşterilor . Gaea a fost un copil precoce, neastâmpărat, plin de viaţă. Simţea că locul lui nu-i în împărăţia cerească Astromedia, unde văzuse lumina aurie. Îl atrăgea misterioasa lume a stelelor din împărăţia Calea Lactee. A plecat, învârtindu-se de-a lungul şi de-a latul împărăţiei, a bătut la poarta multor Luminaţi-împăraţi, dar nu şi-a găsit rostul , menirea decât la curtea regelui Helios.

A însufleţit viaţa regatului, care până la venirea lui era monotonă şi rece. Dar şi-a atras şi invidii. A pătimit mult Pământul până a câştigat poziţia de rang trei în ierahia curţii regelui Helios. A primit soli din îndepărtatul spaţiu al regatului, a primit şi propuneri de căsătorie. Cu Neptun şi Uranus nu era de trăit. Marte era prea impulsivă şi arogantă, era roşie tot timpul de mânie. Nu se putea face casă cu ea. Cu Atlanta a fost dragoste la prima vedere. Atlanta a umplut Pământul de atlanti. În acele vremuri de aşezare a Pământului, în îndepărtata Astromedia s-a petrecut un fapt în afara canoanelor morale ale Cerurilor. La marginea galaxiei fusese abandonată, într-un car de argint, o copilă din flori de stele. Stelele pitice au transmis zvonul : copila a fost zămislită din dragostea împăratului de aur Helios cu Peony, diva cea mai strălucitoare din Calea Lactee.

Andromeda şi-a călcat pe trena din puzderie de stele, a crescut fata la sânul ei. Selena era o fecioară sălbatică, singuratică şi cutreiera constelaţia însoţită de o haită de găuri negre ucigând tot ce i se ivea în cale.
Insensibilă la dragoste, îi pedepsea pe toţi cei care încercau să se apropie de ea, sau dacă la rându-i încerca să se apropie de vreo stea, dragostea ei era rece şi stranie . Iubea în taină o planetă îndepărtată ce i se arăta în vis noapte de noapte.

Andromeda a invitat la ceai pe mama Pământului. Mult s-a mirat Chaos, nu intuia rostul. A acceptat invitaţia.

- Ce vesti mai ai de la copilul tău pribeag , deschide discuţia împărăteasa galaxiilor.

- Nu sunt deloc bune. Are o droaie de copii. Ei îi mănâcă viaţa. Atlanţii nu-şi respectă Pământul.

-Sunt şi eu informată. Poate nu ştii, dar atlanţii au răvăşit Pământul, au aflat taina creaţiei şi a naşterii luminii. Pământul nu mai are viaţă lungă cu atlanţii.

- Ajută-mă cu puterea minţii tale, să-l salvăm.

În acest punct dorea să aducă discuţia, Andromeda.

- Mă gâdesc să încercăm să-i schimbăm complet viaţa Pământului… Am o copilă de măritat. Nu se poate să nu o cunoşti, o cheamă Selena.

- A, fata aia sălbatică ?

- Am crescut-o după legile împărăţiei mele. Mai mult nu pot să o luminez. Dar a venit vremea ca Helios să-şi recunoască păcatul. Să o ia acasa pe Selena. Dar eu nu sunt rea , îi caut un rost în viaţă.

Au băut multe căni de ceai din pulberi de stele, hotărând soarta neprihănitei Selene. Au întors-o pe ambele feţe.

-Nu te uita aşa la ea ! Este cuminte, ascultătoare , unde o pui acolo stă. Tânjeşte după dragoste. Pământul are nevoie de o fată aşa cum e Selena. Ca să o scăpăm de blestemele ei, sa-i schimbăm numele. Să –i spunem Luna. Poate se va linişti.

- O văd, este cenuşie la faţă, se usucă pe picioare. Se vede că nu a cunoscut nici un bărbat.

- Nu, nu a cunoscut niciun bărbat, dar îşi doreşte. Dar mai ai curajul să pui la îndoială curăţenia ei morală, când ştim cu toatele că feciorul tău a mai fost căsătorit ?

- De ce să mint. A mai fost, de n-ar mai fi fost ! Atlanta i-a sucit polii ! A umplut Pământul cu atlanţi. Cu mintea lor iscoditoare atlanţii au dat o altă faţă Pământului, de nu se mai recunoşte nici el. Au ajuns prea departe. Vin-o mai aproape ! Îţi spun numai ţie, deşi cred că ştii, am văzut că eşti bine informată, să nu mă audă stelele pitice. Atlanţii au ajuns cu mintea lor să găsească secretul vieţii. Au ajuns să dea viaţă unor monstruozităţi jucându-se cu formula vieţii. Vor să producă ca pe bandă rulandă fiinţe cu un nivel mai mic de inteligenţă ca al lor, pentru a fi buni pentru muncile fizice, muncile pământului. Atlanţii nu mai ascultă de Cel care le-a dat viaţă. Se va produce un mare cataclism, Îmi e teamă că voi pierde Pământul. Aşa că ai venit la timp. Nu-mi place Luna, ti-o spun deschis, dar îmi place ideea! Să o aruncăm în braţele Pământului ! Poate că Luna va tempera elanul creator al atlanţilor, sau poate îi va linişti pentru totdeauna.
- Mi-ai luat vorba din gură . Ascultă-mă pe mine, Andromeda, altă cale nu-i. Pământul tău va renaşte. Va avea alţi copii, mult mai liniştiţi la minte decît atlanţii. Copii din copiii zămisliţi cu Lună. Şi apoi el nu se va plictisi. Se va învârti ca şi până acum , dar va fi mândru având pe lângă el Luna. Sigur, o să bârfească toate stelele.

- E frumuşică Luna, dacă mă uit mai bine la ea. Dar să ştii, ţi-o spune Chaos : cum îi Pământul meu nu mai există altul în nesfârşitul cerului.

Aşa s- a hotărât la ceas de taină, ca Pământului să i se dăruiască Luna.

Împărăţia Andromedei nu mai cunoscuse o aşa agitaţie de pe vremea când Ghaos , mama haosului, născuse pe Gaea, nimeni altul decât Pământul. De data aceasta, motivul era altul: Selene fiica adoptiva a Andromedei se pregătea de plecare în necuprinsa depărtare unde avea să-l întâlnească şi să se cunune pe vecie cu Gaea.

Chaos o pregăti de drum pe viitoarea noră, pe orfana Selena. O îmbrăcă într-o rochie sclipitioare din roiuri şi pulberi de stele, închirie o supernovă, un lux al spaţiului celest, alesese pe cele mai cochete stele pitice să-i ţină trena până la marginea împărăţiei, la hotarul dintre constelaţii.
Ursitoarele, înţelepte stele, povăţuiră pe orfana Selene. Să fie cu ochii pe Gaea, de nu, el se va uita la alta. Să-i dea senzaţia că fără ea, de el se va alege praful. Să-i numere zilele, paşii. Să-i vegheze nopţile. Să-i dea fertilitate. Să-i spele uscatul cu apele mărilor. Să îndrepte energiile de pe cuprinsul regatului Helios către el, pentru a-i menţine flacăra magică a vieţii.
Mama Chaos i-a insuflat Selenei harul de a fi protectoarea alesului, Gaea.
Pregătirea adurat cât i-a trebuit luminei să străbată de la un capăt la altul întraga împărăţie.

Se porni alaiul. În urmă jucau jerbe mari de flăcări, supernovele scoteau jeturi de plasmă. Pe măsură ce se îndepărta spre neant, valsând printre stelele gigant, croind drum spre alesul ei, Selena lăsa în urma ei timpurile fericite, lăsa plaiurile, lăsa copilăria.
Cât a durat călătoria , în urma Ei multe stele au pierit şi tot atâtea din neant s-au ivit.

În îndepărtatul regat, de pe cuprinsul imperiului stelar Calea Lactee, alesul, craiul albastru, de un temperament vulcanic, instabil, fluşturatic, cu aer de mare dandy, se rostogoleşte zi şi noapte, păstrând rangul, distanţa, în jurul luminatului rege Helios.
Când El crede că nimic nu i se va întâmpla, un fulger uriaş ca un şarpe de foc despică Cerul. Lumina steleor dispare … El se înspăimână, se face negru la faţă de ceea ce vede… …
Din îndepărtări, un cerc de foc,… creşte, … se măreşte, … un glob uriaş de lumină cu o trenă de flăcări …
Privind pe cer, atlanţii, copiii Pământului, se îngrozesc. Ei urmăresc, cu aparatele lor inteligente, uriaşul bulgăre de foc. Ei calculeză poziţia viitoare a cometei călătoare, intuind drumul ceresc şi timpul până la impact. Nu le rămâne timp să plece cu navele lor spre alte planete, şi chiar de ar avea, câţi ar putea pleca?
Se cutremură Pămânul , se destramă munţii, ies din matca lor apele … De la zi la zi , de la nopate la noapte Pământul se vaită : se apropie vertiginos un alai de foc…

El se gândeşte : -Asta îmi va fi soarta, din Chaos m-am născut în haos voi dispare!
În ultima clipă, cât luminii îi trebuie să ajungă de la Helios, El se desmeticeşte, îşi priveşte în faţă soarta, din instict întinde braţele vânjoase pline de gravitaţie, …în braţe îi cade, istovită, năluca plină de foc.
Oricât de bine se ţinu pe picioare, se zdruncină în el toate măruntaiele. Apele lui se înălţă la cer, înecând uscatul cu tot ce era pe el viaţă.

Nu scăpă nici atlanţii – copiii înţelepţi născuţi din dragostea zeiţei Atlanta cu Pământul-, dispărând o dată cu ei: tainele, născocirile, minunile ridicate cu forţa minţii şi a braţelor…

Pământul îi peste tot albastru când vede cu ochii lui ce a primit în braţele pline de gravitaţie: o copilă a neantului, tristă , nemângâiată. Să fie dragoste la prima vedere? El şi EA de ştiu, nu ne vor spune. Le sunt naşi Marte şi Venus. Nuntaşi le sunt mii şi mii de mii de stele. Ei dănţuiesc aşa o vreme, El simte dogoarea feţei, Ea simte sudoarea pământului ieşită din zbuciumul lui. El simte gustul dulce al dorului de casă ce prin toţi porii, Ea lui îi transmite. EA îşi dezveleşte faţa, îi spune că o cheamă Selene. El îi spune LUNA, fiindca vrea, ca pentru El, Ea să fie veşnic una.

A trecut un timp, cât să fi trecut? Cât timp mesajul de lumină trimis de Helios a străbătut până la porţile împărăţiei Andromeda. Vorbeau roiurile de stele: Selena a ajuns cu bine la casa Pământului.

În răstimp, apele Lui dezvelise uscatul, natura prinse să înflorească , să primească la sânul ei pe noii copii născuţi din dragoste cu Luna.
Cât timp a ţinut-o în braţe, după ce, Ei i s-a risipit dogoarea feţei, El a privit-o îndeajuns de aproape ca să vadă că-i de o frumuseţe divină, faţa-i platinată, sidefată:

- Nu-i nici ca Venus, nu-i nici ca Marte!

El nu i-a văzut faţa ciupită de vărsat, fiind acoperită de praful stelar. Ea, neştiindu-se frumoasă, s-a desprins din braţele Lui. El nu a insitat, a îndepărtat-o, nu mult, cât să o simtă cu vârful degetelor pline de gravitaţie ale braţelor lui vânjoase. Luna nu s-a supărat pe El. Ei îi plăcea de El, şi chiar de nu i-ar fi plăcut, cine ar mai fi primit-o acasă, în neantul de unde venise. Va rămâne în preajma Lui, o metresă a nopţilor Lui, valsând pe o armonică a unei melodii celestă. El se va învârti cu Ea într-o veşnică armonie, Ea dându-i iluzia că stă neclintită cu faţa spre El.

O iubire ce se vrea veşnică, de la o depărtare suficientă ca ei să nu se deteste, să nu se sufoce, distanţă de la care ei să se vadă cât sunt de frumoşi.

Ei, priviţi de pe alt tărâm ceresc, par că se joacă de-a v-aţi ascunselea faţă de regele Helios, care îi ţine în împărpţia Lui , ce se vrea a fi pe vecie.

Posted in literatura Tagged: andromeda, Calea Lactee, Gaeea, Ghaos, Luna si Pamantul, Marte, Venus